Zilele trecute cineva a postat intr-un grup de discutii la care obisnuiesc sa particip o referinta la o pagina de blog care prelua, la randul ei, o inregistrare video a prezentarii sustinute de Clay Shirky la conferinta “Web 2.0 Expo” care s-a desfasurat la San Francisco la sfarsitul lunii aprilie. Oricat de banal ar fi faptul, el este ilustrativ pentru un nou tipar al utilizarii internetului. La modul formal, chiar fraza in care am relatat intamplarea cuprinde cativa termeni esentiali: grup, blog, link, video, web 2.0. Dar e ceva mai mult, pentru ca e vorba de a “partaja” o resursa (sharing), adica de a oferi un continut considerat valoros unui grup de oameni potential interesati. De aici incolo putem vorbi de efectul de retea, pentru ca cel putin o parte dintre membrii grupului au trimis mai departe referinta sau au postat-o in alte grupuri sau bloguri, astfel incat sansele de a ajunge la majoritatea celor interesati de subiectul prezentarii cresc exponential. Tiparul “caut informatia in web” tinde sa fie rasturnat: informatia din web ma cauta pe mine.

Cum s-a ajuns aici? Se poate vorbi de o scadere substantiala a costurilor (financiare si tehnologice) necesare constituirii grupurilor si aparitia unor instrumente eficiente pentru gestionarea lor. Dar aceasta evolutie vine in intampinarea unei cerinte: publicul vrea sa participe, vrea sa se implice, vrea sa produca ceva si sa impartaseasca ceva, fie si doar idei sau resurse informationale. De fapt, foarte multi utilizatori ai internetului actioneaza ca niste editori: selecteaza informatie, o “impacheteaza” si o distribuie mai mult sau mai putin directionat. Spre deosebire de media traditionale, web-ul este un mediu care-l cuprinde pe receptor, il implica si ii da sansa sa actioneze asupra continutului pe care il poarta. Desigur, aceasta implicare a publicului necesita un anumit consum de timp si de efort, care se recupereaza atat de rar, incat putem sa consideram ca aceste resurse sunt “partajate” la randul lor in mod dezinteresat. Si astfel ajungem la prezentarea lui Clay Shirky de la care am pornit, care sustine ca proiectele colaborative mai mari (Wikipedia, Linux etc.) sau mai mici (nenumarate) au la baza un surplus cognitiv si de timp liber pe care societatea nu le poate valorifica in forme institutionalizate. Exemplul reprezentativ este Wikipedia, care, in ansamblul ei, reprezinta o investitie de circa 100 de milioane de ore de gandire umana “ o aproximatie la nivel de ordin de magnitudine”.

Despre Clay Shirky stiam putine. El este cel care a lansat ideea “Lazy Web”, care spune ca daca ai o idee pe care o doresti materializata (dar esti prea lenes ca s-o faci), e suficient sa o lansezi pe web si cineva se va gasi s-o puna-n practica. Chiar daca pare o simpla butada, si aici regasim ideea surplusului cognitiv, a carui origine Shirky o cauta pe la mijlocul secolului trecut, cand cresterea economica si dezvoltarea tehnologica au deschis posibilitatea ca majoritatea populatiei sa lucreze doar cinci zile pe saptamana cate opt ore, astfel incat oamenii au fost pusi in situatia de a gestiona o resursa cu care nu erau obisnuiti: timpul liber. Din fericire, tot atunci a aparut televiziunea iar Clay considera sitcom-ul “lubrifiantul social” care a functionat in sensul scaderii nivelului de “febra cognitiva”, care altfel ar fi riscat sa supraincalzeasca intreaga societate. Calculul lui Shirky este ametitor: populatia conectata la internet a planetei petrece circa un trilion de ore in fata televizorului intr-un an. Daca consumul TV s-ar reduce doar cu un procent, ar elibera un surplus cognitiv capabil sa realizeze 100 de proiecte de dimensiunea Wikipediei in fiecare an. Schimbari mici pot conduce la efecte uriase.

Ultima carte a lui Clay Shirky - “Here Comes Everybody: The Power of Organizing Without Organizations” - trateaza efectele pe care interactiunea informala in grupuri largi facilitata de internet le poate avea in viitorul societatii, ilustrand cu exemple etapele procesului, de la partajare, conversatie, colaborare si pana la actiunea colectiva. Insa exemplul cel mai savuros l-a oferit in finalul prezentarii de la Web 2.0 Expo: tatal si fiica sa de patru ani urmareau un film pe DVD cand fetita se ridica si incepe ca caute ceva in jurul ecranului. Ce faci acolo? Minunat raspunsul: “Caut mausul!”. Concluzia lui Shirky este ca un produs media care ne este destinat si nu ne include este deja vetust. Vrem sa participam, sa interactionam, sa contribuim cu surplusul nostru cognitiv.