Zilele trecute am constatat ca fluxul de stiri tehnologice de la BBC prezinta doua articole care rezuma rezultatele unor proiecte de cercetare asupra utilizarii web-ului. Unul dintre ele constata ca utilizatorii devin din ce in ce mai grabiti si nerabdatori atunci cand utilizeaza web-ul (“neinduratori si egoisti”, zice Jacob Nielsen, considerat un guru in domeniul uzabilitatii paginilor web). Majoritatea utilizatorilor intra pe web pentru o anume informatie si vor s-o gaseasca usor si direct. E vorba de eficienta, iar rata de succes al acestor cautari punctuale a crescut de la circa 60% in 1999 pana la 75%. Motivul acestei cresteri tine si de aspecte tehnice (calitatea designului siturilor, eficienta motoarelor de cautare etc.), dar cercetatorii cred ca este vorba in primul rand de faptul ca utilizatorii s-au obisnuit cu noul mediu, nu mai sunt atrasi de noutate, sunt “rezistenti” la publicitate si vor sa mearga direct la tinta. Este ciudat cum aceasta tendinta spre accesul rapid si direct la informatie ne trimite chiar la originile web-ului. Dupa ce am vorbit atat despre Web2.0 si chiar Web3.0, poate merita sa ne amintim de web-ul primordial.

Povestea incepe cam prin 1980, cand un tanar programator englez pe nume Tim Berners-Lee, scolit la Queen’s Colege, a fost angajat pe post de consultant la unul dintre cele mai mari institute de cercetari din lume - Centrul European de Cercetari Nucleare (CERN) de langa Geneva. Sarcinile sale implicau si anumite evidente legate de cine la ce proiecte lucreaza si ce computere foloseste, la ce departamente si din ce echipe face parte si asa mai departe. Fiind vorba de mii de cercetatori, sute de proiecte si o stufoasa structura administrativa, Tim a avut serioase dificultati sa tina socoteala tuturor acestor conexiuni, in principal datorita faptului ca informatiile nu se pretau la o organizare tabelara (Tim afirma si ca are o “memorie deficitara”). Ar fi avut nevoie de un soi de agenda care sa-i ofere posibilitatea sa lege informatii disparate pentru a avea o cale directa de la o informatie despre un computer (sa zicem) spre cei care-l folosesc si, de aici, spre echipele din care acestia fac parte si asa mai departe. Programator fiind, s-a hotarat sa-si construiasca un astfel de instrument, pe care l-a botezat Enquire - inspirat de o veche enciclopedie victoriana de sfaturi practice numita “Enquire Within Upon Everything”.

Intors in Anglia, Tim a continuat sa-si foloseasca programul ca un fel de “substitut de memorie”, adaugandu-i facilitati care sa-l apropie de notiunea de hipertext, popularizata inca din 1945 de Vannevar Bush sub numele de “memex” (memory extender). In 1984, Berners-Lee s-a reintors la CERN pentru a lucra la diverse proiecte software si, din nou, Enquire si-a dovedit utilitatea. De data aceasta, Tim a observat ca intregul institut pare sa sufere de aceeasi memorie deficitara ca si a sa, asa ca a considerat ca Enquire ar putea fi extrem de util la nivelul intregii organizatii, mai ales ca retelele de computere evoluasera mult. In martie 1989 propune conducerii de la CERN realizarea unui sistem distribuit de organizare a informatiilor bazat pe hipertext, argumentand ca acesta se poate dovedi mai eficient decat metodele traditionale. Chiar si o utilizare limitata (de pilda pentru a intretine documentatii coerente la nivelul proiectelor) ar justifica efortul. Mai mult, sistemul ar putea folosi si pentru a pune in contact cercetatori din intreaga lume folosind noua retea numita Internet.

In ciuda reticentelor directorilor, Tim a primit o statie NeXT pe care sa-si materializeze ideea. In esenta, era vorba de a gasi o metoda de a reprezenta documente in care sa poata fi inserate legaturi (link-uri) arbitrare spre alte documente (eventual situate pe alte servere), un program client care sa poata vizualiza documentele si sa poata urma legaturile, plus un protocol care sa permita comunicarea intre clienti (browser) si server. Pentru reprezentarea documentelor Tim s-a inspirat din limbajul de marcare SGML (dezvoltat la IBM), l-a simplificat si adaptat pentru hipertext, devenind HTML, protocolul s-a numit HTTP, iar pentru programul client a ales un nume ambitios: WorldWideWeb. In decembrie 1990, totul era gata, iar Tim a postat primele pagini web, care cuprindeau chiar descrierea proiectului.

Am putea spune ca web-ul are azi aproape 18 ani. Insa actul de nastere a fost eliberat abia in 30 aprilie 1993, cand CERN a luat o decizie cruciala: a pus in domeniul public codul si specificatiile intregului proiect. De aici a inceput totul.