O sa va destainui un secret. Sigur, as fi putut incerca o carte pe care sa se bazeze un documentar mai mult sau mai putin artistic, ceva de genul MultPreaMultInvocatelor “The Secret” sau “Zeitgeist” ; cartea sau/si filmul ar fi putut fi, la randul lor, folosite pentru a spori tirajul unor publicatii, iar eu as vorbi, doct, prin saloane de hoteluri scumpe in fata unui public elevat.

 

N-a fost sa fie, asa ca o sa va impar­tasesc aici, pe scurt, modul meu de apreciere a semenilor.

 

The Spilhozen.

Spilhozen sunt pantalonasii aceia pentru copii cu forma gratioasa de gogosar cu bretele. Am pus si “The” in special din ratiuni de marketing, dar si pentru political correctness - in lumea globala orice este posibil, chiar si americanizarea unui romanism germanic.

 

Asadar, reteta infailibila pentru a lua in serios o persoana, reteta pe care o aplic cu indarjire, este urmatoarea: studiati personajul cu ochii mintii, imbracandu-l in spilhozeni cu imprimeuri reprezentand flori mari si violent colorate; la ansamblu adaugati o lopatica si o galetusa de jucat in nisip. Palarioara alba cu boruri pe jumatate rasucite este optionala, daca aveti suficienta imaginatie.

 

In cazul in care imaginea se incheaga, zambiti, dar pe urma priviti personajul cu circumspectie si nu-l luati prea in serios. Daca nu-l puteti imbraca, priviti-va cu circumspectie si actionati corespunzator, ca la manual; omul e serios si joaca in liga mare, ca sa zic asa. 

 

Folosesc The Spilhozen de destul de mult timp si m-a inselat rar. L-am folosit la Vest si l-am folosit la Est si aproape mereu exercitiul meu idiot a avut dreptate. Si cand spun asta sunt cat se poate de serios; in fond fiecare folosim, pentru a judeca lumea si a ne aprecia semenii, aceeasi cantitate de informatii pe care o distilam, fiecare, intr-un mod propriu.

 

Dupa chestiunea cu impozitul forfetar am trecut asa, intr-o doara, prin The Spilhozen mai multi insi pe care nu-i numesc, dar pe care ii puteti banui (daca nu-i banuiti, priviti-va in oglinda si imaginati-va cum va sta in scutece). Rezultatul a fost dezastruos. In acelasi timp el a intregit raspunsul la o intrebare care m-a chinuit si pe care am pus-o in stanga si in dreapta: “Ce-o fi in capul lor?”.

 

Chiar nu sunt constienti ca fiecare masura aiurea pe care o iau, fie ca este vorba de varsat bani in economie fara niciun discernamant, fie ca nu se implica sau, mai rau, iau masuri impotriva firii, oricum s-ar numi acestea - impozite, nationalizari sau ajutoare - nu fac decat sa pregateasca terenul pentru rele si mai mari? Ca fiecare masura care raspandeste riscurile fara ca acestea sa scada nu fac decat sa arunce tot mai multa lume in mai rau?

 

Ca pe termen scurt poate ca lucrurile vor parea ca se indreapta, dar ca la un moment dat, si nu peste o lunga perioada, va aparea un “Lucifer ex machina” care isi va lua creionul de dupa ureche si va incepe sa bifeze si sa calculeze nota de plata? Aia adevarata. De exemplu faptul ca un nou-nascut roman datoreaza in acest moment cam 1.000 de euro organismelor financiare internationale. Suma poate nu se compara cu ce au alti copii pe cap (20.000 de lire sterline in cazul Marii Britanii - nu-i inspaimantator?), dar pentru meleagurile astea e mult, foarte mult. Pana la aceasta situatie exista un noian de vorbe si de explicatii si de luari de pozitie si de justificari si poate ca nu exista alte solutii in aceasta lume; dar 1.000 de euro sunt multi bani pentru meleagurile astea.

 

Si mai e si Pedro (nicio legatura cu nicio persoana publica din Romania). Pedro, pe care l-am pomenit cu un zambet la inceputul textului, este emblematic pentru o bucata de Romanie - sunt toti aceia care au ales independenta, curajul si loialitatea. Nu sunt multi si pe ei se sprijina un esafodaj enorm de erori comportamentale, de decizie sau pur si simplu umane, de incompetenta si de nepasare. Pe acest Pedro nici n-am indraznit sa ma gandesc sa-l imbrac in spilhozen.

 

Un bun critic a spus odata, analizand un filon vast al cinematografiei actuale occidentale, ca am ajuns, am acoperit practic in intregime un spatiu al umanitatii intr-un proces inceput de Martin Scorsese si finalizat de Tarantino - este vorba de “a sti totul despre violenta si practic nimic despre suferinta”. Zicerea mi-a ramas intr-un colt al mintii pentru ca m-am gandit atunci ca se aplica nu numai cinematografului, ci mult mai multor zone, in educatie, in economie, in societate. Si ma gandesc astazi, in Joia Mare, momentul in care scriu acest text, ca poate e vremea unei schimbari de focus - stim si ni se spun asa de multe despre criza si lume si mai nimic despre oameni.