Adica personajele, imbracate in straie asemanatoare cu niste pijamale mai mult sau mai putin colorate, cu frizuri impecabile si priviri reci se miscau prin lumi sterile si hipereficiente, ornate cu luminite clipitoare.

Monstrul copilariei mele venea din spatiu, era urias, ingrozitor si calca in picioare orase intregi; era o creatie a cinematografiei japoneze care, suprapusa cu lecturile SF-iste, nu mi-a iscat spaime fundamentale, dar mi-a marcat gandurile o buna perioada. Multi ani mai tarziu mi-am adus aminte de spaimele tineretii si, dupa o cautare rezonabila, pentru ca nu mai tineam minte nici titlul filmului, iar alte nume nici atat, l-am redescoperit pe Guilala, adica uriasul acela ingrozitor care calca orasele in picioare.

Nu era ingrozitor, era in schimb caraghios si nu calca orase in picioare, ci numai niste machete croite stangaci de un tip care nu a reusit la arhitectura si s-a refugiat in cinema; monstrul meu semana cu un pui de gaina imbracat in cauciuc solzos, cu o creasta naiva si care emitea niste sunete asemanatoare cu cele scoase de un porcusor de Guineea flamand. La finalul filmului aceluia de duzina niste tipi in pijama au ucis monstrul. I-am privit moartea duios, la fel de duios pe cat mi-am privit spaimele juvenile.

De o bucata de vreme lumea e atacata de cativa monstri asemanatori, este vorba de criza financiara, de cea a petrolului si, ultima sosita pe ecranele televizoarelor si in paginile ziarelor, cea alimentara. Ultima, dar nu cea de pe urma, pentru ca este in stare sa iste cele mai mari si mai cuprinzatoare spaime. Si comparatia cu monstrul meu inspaimantator de caraghios nu vrea sa imbrace numitele crize intr-o ceata peiorativa.

Fapte: unu, in El Salvador fermierii nu locuiesc pe pamantul pe care il cultiva, pentru a-si spori suprafetele si recoltele. Doi: presedintele ucrainean Viktor Iuscenko a anuntat recent ca a convenit sa puna la dispozitia Libiei 100.000 de hectare de teren pentru producerea de cereale, libienii promitand in schimb includerea fostei republici sovietice in tranzactiile si proiectele legate de gazele naturale. Trei: in Marea Britanie preturile terenurilor agricole au crescut cu 40% intr-un an de zile, in Polonia s-au dublat intre 2003 si 2006, in Ucraina se vor dubla in acest an (de la 3.500 de dolari hectarul). Patru: in Afganistan recolta de opiu se va injumatati fata de cea record din 2007, tot mai multi agricultori preferand recoltele “legale”, din ce in ce mai convenabile din cauza preturilor mari. De influenta asupra preturilor produselor agricole a cresterii consumului de cereale pentru biocarburanti, dar si a consumului sporit din Asia nici nu mai pomenesc.

Toate cele de mai sus se suprapun cu sentimentele de instabilitate induse de criza imobiliara americana si consfintite de rezultatele dezamagitoare ale marilor institutii financiare europene facute publice in ultima perioada (si in continuarea celor din Statele Unite ale Americii). Iar petrolul pare de neoprit, ipoteza unui pret de 200 de dolari pe baril aparand din ce in ce mai des si din ce in ce mai plauzibila). Situatia pare ignorata de conducerea tarii, care se dovedeste mult prea ocupata cu campania electorala sau cu gramatica limbii romane, iar cea mai mare parte a analizelor pe care le-am citit se multumesc sa insire spaimele lumii, in timp ce autorii se opresc la vesnicele recomandari de genul <avem nevoie de o strategie> sau <autoritatile ar trebui sa...>.

Ce se intampla si ce-i de facut?

In primul rand trebuie spus ca penuria este creata de abundenta; difera numai termenii. Adica abundenta de informatie poate crea o penurie de continut, un numar sporit de oferte duce la o lipsa de decizie, abundenta continutului reduce drastic timpul. Lumea este atacata de ritmul sufocant in care se traieste si nu mai are timp sa se adapteze, sa caute raspunsuri. Si cred ca cei trei monstri de care vorbesc sunt numai trei papusi caraghioase de cauciuc, cu glasuri de purcelusi de Guineea.

In al doilea rand voi povesti o parabola scrisa de un economist, un fizician si doi studenti - este vorba de maimute si copaci. Ei spun asa: spatiul de productie este padurea, fructele copacilor sunt bunurile, antreprenorii sunt maimutele. Tarile, padurea se dezvolta pe masura ce maimutele trec dintr-un copac in altul, din zonele sarace ale padurii in cele mai productive, cu fructe mai mari. Dar, pentru a usura mersul maimutelor, ar trebui ca padurea sa aiba o anume densitate, iar distantele dintre copaci sa permita maimutelor sa faca salturi usoare. Echipa de cercetatori crede ca taman in Nordul bogat al lumii padurea are o dispunere inegala, exista zone unde concentratia de arbori este mult prea mare si care alterneaza cu “luminisuri” ce blocheaza drumul maimutelor (ganditi-va la tot ansamblul de control al productiei agricole si al preturilor ce functioneaza in Europa).

Parabola celor patru este discutabila, dar nu-i putem nega justetea; economistii spun ca putem ucide monstrii copilariei omenirii numai daca ne croim corect spatiul pentru batalie. Si, desigur, avem nevoie de o strategie, iar autoritatile ar trebui sa...