Asadar, se deduce de-aici ca eu as impartasi formula “tovarasilor care gresesc” (3) si ca as sustine ca “ideile erau pertinente si doar metodele erau incorecte”. Si se conchide: “Daca aceasta este contributia reverberata de cultura italiana, la 30 de ani de la asasinarea lui Aldo Moro, avem de-a face cu un déjà vu. Din pacate”.

Site-ul gazduieste totusi si comentariile vizitatorilor si gasesc de bun-simt interventia unui anonim care scrie: “Ma cam indoiesc ca profesorul Eco ar fi spus cuvinte atat de banale. In <Pendulul lui Foucault> (5) exista (printre mii de alte lucruri) o evaluare personala de-a lui cu privire la <anii de plumb>, care cu siguranta nu slaveste lumea terorismului. As fi curios sa aflu cuvintele lui exacte, si nu versiunea pe care ne-o transmit ziarele”. In schimb, administratorul site-ului nu numai ca nu mi-a citit nici “Pendulul lui Foucault” si nici articolele scrise in La Repubblica (6) pe vremea afacerii Aldo Moro, pe care le-am publicat ulterior in volumul “Sette anni di desiderio” (si e dreptul lui, pe care si-l va apara pana la moarte), dar il suspectez ca nu a citit nici macar interviul pe care l-am dat in El País si ca s-a bazat pe anumite foite italiene ce au preluat din el cateva replici. A face deductii pornind de la premise incomplete si nefondate este o eroare de logica si nu poate fi recunoscut ca un drept.

In orice caz, ripostez din respect fata de acel anonim prudent care obisnuieste sa citeasca, dar si pentru alte persoane care vizitand acest site rauvoitor ar putea sa fie indreptati pe calea gresita. Lucrurile pe care le-am spus in cadrul acelui interviu spaniol au fost aceleasi pe care le-am scris in urma cu 30 de ani. Spuneam ca ziarele defineau drept “delirante” comunicatele Brigazilor Rosii atunci cand sustineau ca exista asa-numitul SIM, adica Statul Imperialist al Multinationalelor, in vreme ce aceasta idee (chiar si exprimata cu o formula putin cam folclorica) era unica nedeliranta din toata afacerea, atata doar ca nu le apartinea lor, ci o luasera cu imprumut de la multe publicatii europene si americane, in mod deosebit de la Monthly Review.

A vorbi despre Statul Multinationalelor la acea vreme presupunea a crede ca mare parte din politica de pe glob nu mai era determinata de fiecare guvern in parte, ci mai degraba de o retea de forte economice transnationale ce putea decide chiar asupra razboaielor si a pacii. In acele vremuri, exemplul cel mai elocvent era al celor “sapte surori” (7) petroliere, dar in zilele noastre si copiii vorbesc despre globalizare, iar globalizare vrea sa spuna exact faptul ca noi mancam salata cultivata in Burkina Faso, spalata si impachetata in Hong Kong si trimisa in Romania pentru a fi distribuita mai apoi in Italia sau Franta. Acesta este guvernul multinationalelor, iar daca exemplul vi se pare banal, ganditi-va la felul in care marile companii aeriene transnationale au capacitatea de a determina deciziile guvernului nostru cu privire la destinul Alitalia.

In gandirea Brigazilor Rosii si a gruparilor teroriste afiliate, cu adevarat delirante erau concluziile ce reieseau: cea dintai - ca pentru a invinge multinationalele in Italia trebuia facuta o revolutie, a doua ca pentru a le provoca o criza trebuia omorat Aldo Moro si multe alte persoane oneste, si a treia ca aceste companii ar fi impins masele proletare sa se revolte. Aceste idei erau delirante, intai de toate pentru ca o revolutie intr-o singura tara ar fi lasat reci multinationalele si in orice caz presiunea internationala ar fi restabilit rapid ordinea; in al doilea rand, pentru ca in acest joc de interese greutatea unui politician italian era absolut irelevanta si in al treilea rand pentru ca trebuia sa se stie ca, oricat de multa lume ar fi omorat teroristii, clasa muncitoare nu ar fi declansat revolutia. Si pentru a afla acest lucru nu era necesar sa prevezi desfasurarea evenimentelor, ajungea doar sa te uiti la cele intamplate in America Latina cu uruguayenii tupamaros si miscarile similare (care cel mult i-au convins pe coloneii argentinieni sa faca nu revolutie, ci lovitura de stat), in vreme ce masele proletare nu miscau un deget.

De data aceasta, cel care trage trei concluzii gresite de pe urma unei premise pana la urma acceptabile nu este un tovaras ce greseste.

Daca un coleg de-al meu de scoala ar fi afirmat ca Soarele se invarte in jurul Pamantului sau ca doi plus doi fac cinci nu l-as fi definit drept un tovaras care greseste, ci mai degraba drept un dobitoc. Faptul ca astazi descoperim chiar si un terorist comunist ocupat sa organizeze atentate la moschei in numele Ligii demonstreaza tocmai ca teroristii nu sunt prea chibzuiti.

Ca atare, singurul tovaras (dar oare al cui?) care a comis o eroare este domnul administrator al acelui site.

---

NOTE:

1. El País, cotidian spaniol

2. Brigazile Rosii, organizatie marxista care a terorizat Italia anilor ’70-’80, responsabila de moartea a peste 400 de persoane, printre care si a premierului Aldo Moro

3. Formula justificativa “tovarasi care gresesc” a fost lansata de stanga italiana in urma cu 30 de ani

4. “Pendulul lui Foucault”, roman al lui Umberto Eco

5. La Repubblica, cotidian italian

6. Expresia “Cele sapte surori” a fost lansata de industriasul Enrico Mattei, ca referire depreciativa la cele sapte mari puteri petroliere din anii ’50