Ma rog, nici nu-i prea greu sa incepem sa crestem, din fundatura in care am ajuns. Dar nu vreau sa vorbesc despre asta, ci despre o intrebare si despre doua organe umane, cam de marimea unor nuci. Si despre comportament.

Colegul meu Sorin Paslaru, redactorul-sef al Ziarului Financiar, intreba, saptamana trecuta, autoritatile, daca au uitat de creditul de 20 de miliarde de euro si compara "centura de siguranta" a Romaniei cu cele 25 de miliarde de euro pe care Grecia le-ar putea primi de la FMI sau cu creditul de 35 de miliarde de euro cu care presedintele Sarkozy vrea sa creasca competitivitatea economiei Frantei (11 miliarde de euro pentru invatamant, 8 miliarde pentru cercetare, 6,5 miliarde pentru IMM, 5 miliarde pentru dezvoltare sustenabila si 4,5 miliarde pentru internet pe banda larga). Sigur ca gradul destul de redus de indatorare al Romaniei pare in regula comparat cu situatia grecilor, dar cred ca in calcul trebuie luata sustenabilitatea unui credit, daca o fi in teoria economica un astfel de indicator: ce suma pot romanii suporta sa plateasca, data fiind starea prezenta a economiei si perspectivele deloc incurajatoare, indiferent de ce zic benzile de la OTV.

O sa incerc sa-i raspund eu lui Sorin: stii, eu cred ca insii pe care-i intrebi tu cum e cu miliardele sufera de o disfunctie a doua organe mititele, de marimea unei migdale. Organele in cauza controleaza emotiile si moralitatea si gestioneaza, au conchis recent savantii, si modul in care omul relationeaza cu banii.

Organele in cauza se afla in creier, in lobul temporal, si se cheama amigdala creierului. Am citit un bun exemplu care sa va ajute sa intelegeti cum functioneaza: "Scenariul 1 - medicii se lupta cu o boala care poate omori 600 de oameni. Ei au doua programe de cercetare: daca il adopta pe primul, 200 de oameni vor fi salvati. Daca il adopta pe al doilea, exista o sansa din trei ca 600 de oameni sa fie salvati si doua sanse din trei ca niciun om sa nu fie salvat. Ce alegeti?". Cam trei sferturi din oameni aleg prima optiune si numai 28% merg pe varianta a doua, mai riscanta.

"Scenariul 2 - medicii se lupta cu o boala care poate omori 600 de oameni. Ei au doua programe de cercetare: daca il adopta pe primul, 400 de oameni vor muri. Daca il adopta pe al doilea, exista o sansa din trei ca nimeni sa nu moara si doua sanse din trei ca 600 de oameni sa moara. Ce alegeti?". Pentru ca termenii intrebarii s-au schimbat (discutam in termeni de moarte in loc de supravietuire), numai 22% merg pe prima varianta si 78% pe a doua, mai riscanta.

Schimbarea de optiune este cumva ciudata, pentru ca scenariul este acelasi - dar a lucrat amigdala aceea si nu constiinta individului in mod absolut. Savantii au demonstrat ca aceeasi amigdala este responsabila cu teama de a pierde si ii face, de exemplu, pe jucatorii la bursa sa isi supraevalueze portofoliul si sa nu vanda la timp. Cei care au amigdala afectata de vreo boala nu au, in schimb, nicio problema cu sumele si valoarea acestora, asa cum, spun savantii, nu au nici cu moralitatea.

Cum pe la inceputurile crizei am mai citit studii despre cum brokeri cu mintile tulburate de tonele de Xanax sau Valium luate au declansat nebunia financiara, un scenariu destul de valabil, sunt tentat sa cred si ca manuitul banilor are de-a face cu marimea amigdalei. Daca banii ii platesc altii, cu atat mai rau.

Ca sa rezum: nu le pasa.

E un mod de gandire. Sarkozy poate fi acuzat de multe, dar daca dovedeste viziune si baga banii aceia in economie, capata o mare bulina rosie si intr-un colt de suflet cred ca chiar tanjeste la bulina aia, pentru ca e politician destept. Ai nostri, care sigur nu pot explica unde s-a dus nametenia de bani, asa, pe capitole, ca frantuzu', pot primi toate bilele negre posibile. Au amigdala atrofiata. Nu le pasa.

Si repet, este un mod de gandire. Un sondaj al KPMG care a studiat impactul crizei economice asupra sectorului public (au fost intervievate 162 de persoane cu atributii decizionale in domeniul public din 15 state) arata tocmai aceasta diferenta: in Olanda, Australia, SUA, Germania sau Canada, trei sferturi dintre cei intervievati se gandesc la schimbarea strategiei institutiei pe termen lung, in timp ce trei sferturi din decidentii din Europa Centrala si de Est, inclusiv din Romania, se concentreaza pe strategia anului 2010 si numai o treime se declara preocupati de viitor. Raspunsurile trebuie ponderate cu diferentele dintre structurile eficiente, amabile si proactive, chiar daca birocratice, din Vest si cu lupta pentru supravietuire care se desfasoara in institutiile publice din Est.

Oricum, insa, lipsa de viziune, nepasarea functionarului a carui soarta depinde mai mult de capricii politice si mai putin de eficienta sunt evidente (interpretarile sunt ale mele, concluziile KPMG sunt mult mai elegante).

Cu amigdala atrofiata, ne multumim sa traim clipa si facem ce stim mai bine (detaliile care apar in presa in legatura cu activitatea Monicai Iacob Ridzi la Ministerul Tineretului si Sportului sunt sugestive). La viitor sa se gandeasca FMI.