Desigur ca nu se poate bucura de o sanatate prea buna universitatea dintr-o tara unde fondurile destinate cercetarii sunt atat de firave si unde obligativitatea frecventei este aleatorie (suntem una dintre putinele tari unde studentii se pot prezenta la examenul de sfarsit de an fara sa fi vazut vreodata profesorul - si asta nu pentru ca el nu s-ar fi aratat niciodata, ci pentru ca studentul nu vine la cursuri). E drept ca anumite articole nu sunt prea credibile pentru ca sunt scrise de intelectuali rafinati care nu se coboara pana la a practica injositoarea meserie de dascal, prin urmare vorbesc despre un univers ce le este strain - dar ce nu face omul pentru a lua bani pe un articolas.

In fine, mare parte din reprosurile aduse universitatii noastre privesc inventia licentei scurte. Sunt criticate studiile de licenta scurte intrucat prevad urmarea unei serii de module didactice foarte comprimate, evaluate dupa modelul fiscal, in “credite”, pentru care nu trebuie parcurs mai mult de un anumit numar de pagini (s-a mers pana in punctul in care editorii au fost constransi sa regandeasca manualele la dimensiuni ca pentru analfabeti), astfel incat licenta scurta se transforma in cel mai bun caz intr-un super-liceu.

Licentierea scurta exista in toate tarile si Italia trebuia sa se conformeze. Cand citim despre John Kennedy ca era licentiat la Harvard, aceasta insemna ca-si facuse cei trei ani de licenta scurta la colegiu (college). In momentul de fata, intr-un trieniu universitar american se invata putin mai mult decat se invata la noi intr-un liceu bun pe vremuri (acolo scoala medie este foarte proasta). Si totusi, se considera ca o formatie universitara de trei ani ii permite unui cetatean sa atinga acea “instructie superioara” indispensabila pentru a se inscrie apoi in campul muncii. De ce atunci trei ani de colegiu in America sunt mai buni decat o diploma trienala de-a noastra?

Lasand la o parte faptul ca acolo nu li se spune tinerilor ca dupa trei ani sunt doctori (dar ce sa-i faci, pentru a incuraja studiul s-ar putea conferi si titlul de Excelenta sau de Satrap), in SUA este obligatoriu sa frecventezi toate cursurile, studentii traiesc alaturi de ceilalti zi de zi, aflandu-se intr-o legatura permanenta cu profesorii. Pare putin, dar este totul. Asadar, problema nu rezida in durata redusa a studiilor, ci in frecventa.

Cum se poate eluda faptul ca la noi frecventa nu este obligatorie? Ma reintorc la experienta mea de student la filozofie in anii ‘50. Nici atunci frecventa nu era obligatorie, dar fiecare dintre cele 18 examene prevazute era extrem de laborios. Profesorii pe care i-am avut (si care, in treacat fie spus, se numeau Abbagnano, Bobbio, Pareyson etc.) se pusesera toti de acord astfel incat la finalul a patru ani, intre un examen si altul, sa ne fi trecut prin aproape toti clasicii filozofiei, de la Platon la Heidegger. In functie de an, ti se putea intampla sa sari peste Hegel, de exemplu, dar facusesi Spinoza, Locke si Kant (cu toate trei “Criticile” lui) si dupa ce te-ai calit cu autori de un asemenea calibru, esti ulterior in stare sa-i citesti singur pe cei pe care s-a intamplat sa-i ratezi.

Tinand cont de faptul ca unele examene presupuneau parcurgerea a cel putin o mie de pagini, iar altele doar cu cateva mai putine, la finalul celor 18 examene se lucrase pe cel putin 12.000 de pagini - si conteaza mult cantitatea pentru un tanar in formare. Trebuia sa dai 18 examene; pentru a lua diploma in decursul a patru ani (cine repeta anul era considerat subdezvoltat) se dadeau cinci examene in fiecare dintre primii trei ani si trei in ultimul, pentru a-ti lasa timp de dedicat examenului de licenta, si el foarte complicat. Si n-a murit nimeni.

Acum, daca acei patru ani trebuia sa formeze un expert in filozofie, erau multe examene care n-aveau nicio legatura cu filozofia, precum cele de latina, italiana sau cele patru la istorie. Pe cat ar fi fost de incitant si de departe mult mai educativ decat 18 luni de armata sa dai examen la latina cu Augusto Rostagni (care cerea un curs monografic asupra literaturii perioadei decadente, cu toate textele lui Ausoniu, Claudius, Rutilius Namatianus si asa mai departe, si in plus intreaga opera - subliniez, toata - a lui Virgiliu sau Horatiu de tradus), s-ar fi putut elimina totusi cel putin trei dintre acele examene, avand in vedere ca la acea epoca deja facusesi italiana, istoria si latina la liceu. Si asa s-ar fi ajuns la 15 examene date la materii filozofice, lichidabile in trei ani (fara lucrarea de licenta), invatand tot ceea ce era de invatat, citind clasicii si fara module reduse. De ce nu s-a facut asa? Pentru ca s-a dat o interpretare restrictiva si fiscala a creditelor, desi nu era indispensabila. Dar aceasta este o alta chestiune.