Dar declaraţiile panicarde sunt nişte simple înşiruiri de vorbe, iar argumentele lipsesc totdeauna. Eu pot fi de acord cu ideea că Europa stă pe un butoi de pulbere sau că moneda euro poate dispărea, dar aş vrea şi argumente, nu numai spaime de politicieni sau pronosticurile de la casele de pariuri londoneze (cota e de 3 la 1, înţeleg că e de rău). Criza datoriilor suverane sau faptul că statele s-au îndatorat excesiv sunt realităţi, dar cu mare greutate am putut găsi o dinamică a datoriilor ca procent din PIB din ultimul deceniu. Şi când am găsit-o, n-am picat pe spate - guvernele, statele au fost mereu, cel puţin în ultimul deceniu, puternic îndatorate. Datoria publică a Belgiei a crescut în zece ani de la 96,2% la 107,9%, a Spaniei de la 59,3% la 61%, a Italiei de la 109,2% la 118,4%, a Greciei de la 103,4% la 145%. Ritmuri importante de creştere s-au înregistrat în cazul Portugaliei, de la 48,5% la 93,3%, Irlandei - de la 37,8% la 94,9% sau Marii Britanii - de la 41% la 79,9%. Vecinii bulgari aveau o datorie publică care reprezenta 72,5% în 2000 şi care a scăzut la 16,3% în 2010, un caz singular la nivel european. Ce vreau să spun este că datoriile acelea au existat tot timpul, de cel puţin un deceniu, iar criteriile de la Maastricht n-au valorat mai mult decât cerneala cu care au fost scrise, timp de zece ani. Iar investitorii - apropo, o masă informă şi fremătândă, asemănătoare cu cele din descrierile lui Gustave Le Bon - s-au simţit ani de zile cu banii în siguranţă. Semnale de alarmă existau - Deutsche Bank nota în 2000, anul în care Grecia a intrat în zona euro, că, probabil, Grecia nu este în măsură să atingă limita de 60% datorie publică în PIB, cât prevede Maastricht, pentru o foarte mare perioadă de timp. Şi atunci de ce atâta zarvă?

Nu există personaj mai labil decât investitorul - a sărit până în tavan când unii i-au povestit despre zilele puţine pe care euro le mai are de trăit, dar n-a avut răbdare să numere nici măcar până la zece, să vadă dacă aşa şi este. Şi nu-i prima dată în istorie - simpla enumerare a freneziilor de pe Wall Street din ultimii 60 de ani vorbesc de la sine. Prima frenezie a fost a bowlingului, văzut drept marea lovitură a anilor '50; acţiunile creşteau ameţitor şi analiştii rumegau numere din ce în ce mai mari, până când în 1963 acţiunile au scăzut cu 80% şi au avut nevoie de un alt deceniu pentru a recupera căderea. Înainte de bowling investitorii descopereau Graalul investiţiilor în energia atomică, pe urmă au sărit în barca conglomeratelor, a existat un bubble al rulotelor, urmate de PC-uri, biotehnologii sau imobiliare. Prin anii 80 investitorii preţuiau o bucată de pământ din Tokyo mai mult decât întreaga Californie - asta nu-i nebunie?

Doi la mână, acţiunile politicienilor. Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mişcare economia americană, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii şi pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni îmi povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalţi, întotdeauna ceilalţi, nu înţeleg gravitatea situaţiei. Transformaţi într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanţii pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încearcă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.

Dacă noile reguli europene sau demersurile doamnei Merkel ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi minunat. Aşa cum comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului din anii '50 s-a transformat în actuala uniune. Ar fi minunat pentru că, eu cel puţin aşa cred, ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionaţi mai eficient, competiţia ar fi mai corectă şi traiul mai bun. Grecia o fi mai mult sau mai puţin în faliment, dar SUA au târât, în cei mai bine de trei ani de criză, un stat aflat practic în faliment, una din economiile de top ten ale lumii - este vorba de California. Fără naţionalisme imbecile, dar cu rigoare, Europa ar putea reveni la puterea economică de odinioară, iar statele cu probleme ar fi nevoite să îşi sporească implicarea şi elanurile reformiste.

Joi 8 decembrie 2011 la ora 18.38 risc un pronostic - reuniunea crucială, decisivă, memorabilă şi istorică nu va genera nicio soluţie pentru criza europeană. Dar investitorii vor reacţiona favorabil.