Există o masă la Hanu’ lui Manuc la care s-a semnat, în 1812, Pacea de la Bucureşti. Tratatul care a pus capăt războiului ruso-turc şi a trasat, pentru câteva decenii, soarta sud-estului Europei. Oamenii care au semnat documentul acela au mâncat, probabil, stufat de miel şi au băut vin din acelaşi ulcior de lut cu care hanul îşi servea în mod curent oaspeţii. Nu ştiau că fac istorie.

Două secole mai târziu, pe aceeaşi Stradă Franceză, restaurantul serveşte miel caramelizat şi musaca într-o curte cu arcade care a văzut negustori, căruţaşi, diplomaţi, ofiţeri şi simpli trecători. Locul s-a schimbat foarte puţin. Lumea din jur, enorm. Şi totuşi oamenii continuă să aleagă locuri ca acesta. Motivul e mai simplu şi mai greu de fabricat decât orice concept: nostalgia.

Conform GWI (Global Web Index), generaţia Z este astăzi cea mai nostalgică generaţie din ultimele decenii: 15% preferă să se gândească la trecut mai degrabă decât la viitor, iar 37% se declară nostalgici faţă de anii ‘90, o decadă în care mulţi dintre ei nici nu se născuseră. Cercetătorii explică fenomenul simplu: oamenii trăiesc emoţional epoci pe care nu le-au trăit direct, prin muzică, estetică şi poveşti moştenite din generaţii anterioare.

Raportul Edelman Trust and Authenticity Barometer din 2026, care a chestionat 31.000 de consumatori din 17 ţări, arată că 76% asociază brandurile cu rădăcini istorice cu un nivel mai ridicat de încredere, iar cele cu peste 20 de ani de tradiţie care îşi invocă activ propria istorie sunt percepute semnificativ mai credibile decât cele care nu o fac.

Ieşirile în oraş ţin de un comportament asociat clar cu tinereţea, în timp ce vacanţa la un resort se leagă mai degrabă de maturitate. „Pentru fast food, pub-uri, cluburi, evenimente, segmentul tinerilor are o importanţă disproporţionată. Numeric, tinerii sunt tot mai puţini în România. Ca putere de cumpărare, stau şi mai prost pentru ca natalitatea este foarte scăzută în familiile cu o situaţie financiară bună. Adică majoritatea tinerilor din GenZ au venit pe lume în familii cu dificultăţi materiale şi ştim cu toţii care este nivelul real de efort al societăţii pentru a-i ridica pe aceşti copii”, declară , fondator, Destinaţia Anului, cea mai importantă competiţie din turismul românesc, considerată simbolic drept „Oscarurile” turismului din România. Astfel, explică el, horeca este o piaţă în scădere, dependentă de copiii din familii cu venituri peste medie. „Ca business pentru a avea succes intr-o astfel de piaţă, trebuie să fii excepţional. Există şi astfel de exemple.”

Cazinoul din Constanţa e  un monument Art Nouveau pe malul Mării Negre, care a stat în paragină mai bine de zece ani şi s-a redeschis în mai 2025 după o restaurare de peste 40 de milioane de euro. City Grill Group a deschis în el, în 2026, o cafenea-bistro cu vedere la mare.

Nostalgia generaţiei Z nu se leagă de sentimentalism, ci e mai curând un răspuns la suprasolicitare. După ani de criză, pandemie, inflaţie şi flux continuu de informaţii, oamenii caută nu neapărat trecutul, ci sentimentul de stabilitate pe care îl asociază cu el. Locurile cu istorie oferă exact asta: continuitate. Senzaţia că ceva a supravieţuit şi va mai supravieţui.

Dar nostalgia în contextul gastronomiei româneşti e ceva mai profundă decât cea pentru un deceniu sau o modă trecută. E nostalgia faţă de locuri care au văzut mai mult decât noi, faţă de mese la care s-au luat decizii importante pentru viitorul unei ţări, faţă de bucătării care au gătit prin războaie şi schimbări de regim. O nostalgie faţă de o Românie care, undeva, a ştiut să fie elegantă.

În România, cel mai mare lanţ de restaurante cu capital românesc a construit o strategie în jurul exact acestei observaţii. City Grill Group, fondat în 2004, operează astăzi unele dintre cele mai încărcate istoric locaţii din ţară: Hanu’ lui Manuc, Caru’ cu Bere, Hanu’ Berarilor, Pescăruş, City Grill Cazino din Cazinoul din Constanţa şi, în curând, Cerbul Carpatin, Monte Carlo. Ramona Popescu, Head of Marketing & Customer Experience al City Grill Group, răspunde fără ezitare când e întrebată de ce supravieţuiesc unele locuri şi altele nu. Nu pentru că sunt vechi. Ci pentru că nu şi-au trădat rostul. „Un loc supravieţuieşte nu pentru că e vechi, ci pentru că răspunde unei nevoi care nu se demodează: nevoia oamenilor de a se aduna. Regimurile au trecut, generaţiile s-au schimbat, oraşul s-a transformat, dar nevoia aceasta a rămas constantă. Locurile care au înţeles asta şi nu şi-au trădat rostul, au rezistat. Majoritatea celor care au încercat să fie altceva decât erau au dispărut.”

Pe malul lacului Herăstrău, Pescăruş are o poveste aparte: parcul a fost construit în jurul lui, nu invers. Ridicat în 1938 de Horia Creangă, nepotul scriitorului Ion Creangă şi unul dintre cei mai importanţi arhitecţi interbelici ai Bucureştiului, a fost naţionalizat după doar doi ani de libertate şi a devenit restaurantul protipendadei comuniste.

Cele mai bune lecţii de istorie se servesc la masă. Nostalgia ca strategie de business

Oamenii caută în primul rând experienţe autentice, iar nostalgia poate fi explicată ca o nevoie de autenticitate într-o lume în care este din ce în ce mai greu să distingi falsul de adevăr, observă Mihai Bârsan. „Autenticitatea nu are nevoie neapărat să îşi găsească ancore în trecut pentru a fi atrăgătoare pentru tineri, dar are nevoie de o poveste interesantă şi verificabilă. Pescăruş, Capşa, Miţa Biciclista promit un spirit al locului. KFC, Curtea Berarilor Timişoreana sau Beach Please promit o poveste a unui brand autentic, al cărui autenticitate e garantată de o poveste reală”.

Pe Calea Victoriei, cafeneaua Capşa, unde şi-au dat întâlnire, timp de un secol, ziarişti, politicieni şi scriitori, unde Arghezi, Rebreanu şi Marin Preda au ocupat mese de colţ, continuă să servească prânzul. Pe strada Bisericii Amzei, casa Mariei Mihăescu, zisă Miţa Biciclista, figura boemă a Bucureştiului interbelic, a stat închisă optzeci de ani. S-a redeschis în 2022 ca braserie cu bucătărie franceză şi salon istoric la etaj. Până la recentul scandal al croasaintului versus covrig, spaţiul era plin de tineri de douăzeci şi ceva de ani care nici nu ştiu cine a fost Miţa Biciclista, dar simţeau că locul are ceva ce nu poate fi neapărat pus în cuvinte.

„Pentru fast food, pub-uri, cluburi, evenimente, segmentul tinerilor are o importanţă disproporţionată. Numeric, tinerii sunt tot mai puţini în România. Ca putere de cumpărare, stau şi mai prost pentru ca natalitatea este foarte scăzută în familiile cu o situaţie financiară bună.”

Mihai Bârsan, fondator, Destinaţia Anului

Pe malul lacului Herăstrău, Pescăruş are o poveste aparte: parcul a fost construit în jurul lui, nu invers. Ridicat în 1938 de Horia Creangă, nepotul scriitorului Ion Creangă şi unul dintre cei mai importanţi arhitecţi interbelici ai Bucureştiului, a fost naţionalizat după doar doi ani de libertate şi a devenit restaurantul protipendadei comuniste. Gheorghiu-Dej mergea acolo aproape zilnic. Azi e din nou locul de ieşit al bucureşteanului de rând.

Asta e nostalgia care funcţionează în HoReCa. Nu cea pentru un deceniu anume, nu cea construită din referinţe culturale, ci cea faţă de locuri care au existat înaintea ta şi vor exista după tine. Faţă de ziduri care au văzut mai mult decât orice meniu sau concept. Journal of Consumer Research arată că oamenii sunt dispuşi să plătească mai mult pentru experienţe care evocă autenticitatea. Cifrele locale o confirmă: în portofoliul City Grill Group, locaţiile cu identitate istorică generează constant cel mai ridicat bon mediu: 290 de lei în 2025. Oamenii plătesc mai mult când simt că locul merită.

Generaţia Z este astăzi cea mai nostalgică generaţie din ultimele decenii: 15% preferă să se gândească la trecut mai degrabă decât la viitor, iar 37% se declară nostalgici faţă de anii ‘90, o decadă în care mulţi dintre ei nici nu se născuseră, potrivit Global Web Index

Desigur, nu e un fenomen izolat în gastronomie, şi nici în România. The Villa, o vilă istorică din Bucureşti reconvertită în spaţiu de evenimente, a ajuns în primul an de funcţionare să găzduiască unele dintre cele mai importante evenimente corporate din oraş. Istoria clădirii lucrează în favoarea evenimentului, nu invers.

La Viena, Café Central, deschis în 1876, unde Freud, Trotsky şi Hitler au stat la mese diferite în acelaşi deceniu are astăzi cozi de turişti şi localnici care vin nu neapărat pentru cafea, ci pentru sentimentul că ocupă acelaşi spaţiu cu cineva care a gândit sau schimbat lumea. Mecanismul e acelaşi peste tot: autenticitatea se moşteneşte.

Clădirea care găzduieşte Caru’ cu Bere este ridicată în 1879 şi arată ca o catedrală gotică în care se bea bere, cu vitralii, coloane şi stucatură aurită. Un oraş care voia să fie Paris şi era încă târg balcanic şi-a pus toată această contradicţie într-o singură clădire.

Mihai Bârsan are o perspectivă care completează această imagine. Dincolo de gastronomie, spaţiile atrag prin atmosferă şi istoric. Iar componenta istoriei poate fi integrată în campanii de marketing. El spune că „istorie” este sinonim cu „poveste”. Cu mici excepţii, oamenii nu sunt atraşi de date seci cum ar fi „produsă din 1718” sau „din inima Ardealului”. „O poveste cu un erou care confruntă un adversar pentru un scop mai mare decât el/ea, adică o poveste cu însemnătate pentru prezent şi viitor. Dacă se bazează pe date istorice reale, e şi mai bine, sunt elemente de autenticitate. Dar şi o poveste fictivă poate fi la fel de autentică dacă e spusă din inimă şi executată cu convingere. Vezi 100% din filmele Pixar.”

Caru’ cu Bere e ambiţia unui oraş tânăr: clădirea ridicată în 1879 arată ca o catedrală gotică în care se bea bere, cu vitralii, coloane şi stucatură aurită. Un oraş care voia să fie Paris şi era încă târg balcanic şi-a pus toată această contradicţie într-o singură clădire. A traversat comunismul, naţionalizarea, tranziţia. De la Bucureşti spre mare, Cazinoul din Constanţa e visul interbelic al unei ţări tinere: un monument Art Nouveau pe malul Mării Negre, care a stat închis mai bine de zece ani şi s-a redeschis în mai 2025 după o restaurare de peste 40 de milioane de euro. City Grill Group a deschis în el, în 2026, o cafenea-bistro cu vedere la mare. Conceptul exclude gătirea termică, condiţie asumată încă din etapa licitaţiei, pentru a proteja clădirea, iar meniul de patiserie, băuturi şi preparate reci e gândit ca o pauză în vizitarea unui monument, nu ca destinaţie gastronomică în sine. În Piaţa Sfatului din Braşov, Cerbul Carpatin poartă stratificarea unui oraş care a aparţinut pe rând mai multor lumi, săsească, maghiară, românească. Fiecare loc poartă în el o altă faţă a României, iar sarcina operatorului e să nu o şteargă.

Cel mai vechi dintre toate rămâne Hanu’ lui Manuc. Ridicat între 1806 şi 1808 de negustorul şi diplomatul armean Emanuel Mârzaian (Manuc Bei), singurul han de epocă din sud-estul Europei aflat în funcţiune neîntreruptă, împlineşte în 2026, 220 de ani de atestare documentară. Pentru aniversare, Grupul City Grill şi familia Cantacuzino, proprietarii monumentului, au ales să spună o poveste: campania „220 de ani de tradiţie culinară la Manuc” portretizează şase bucătari imaginaţi pe baza cercetării istorice a hanului, fiecare reprezentând o epocă şi o reţetă care a definit bucătăria locului.

De la stufatul de miel din 1806 până la ciolanul de miel caramelizat al lui Iustin Manea, bucătarul prezentului, firul nu s-a întrerupt. Blazonul familiei Cantacuzino, adoptat ca element de identitate vizuală al restaurantului, leagă proprietatea istorică de comunicarea prezentă. „Când ai 220 de ani de istorie în spate, nu îţi lipsesc poveştile. Hanu’ lui Manuc a hrănit diplomaţi, negustori, boieri şi simpli trecători, a gătit în timp de război şi în timp de pace, a supravieţuit unor epoci pe care nimeni nu le-a planificat. Sarcina noastră a fost să alegem cum spunem toate astea în mod relevant pentru clientul din 2026”, spune Ramona Popescu.

„Un loc supravieţuieşte nu pentru că e vechi, ci pentru că răspunde unei nevoi care nu se demodează: nevoia oamenilor de a se aduna. Regimurile au trecut, generaţiile s-au schimbat, oraşul s-a transformat, dar nevoia aceasta a rămas constantă. Locurile care au înţeles asta şi nu şi-au trădat rostul, au rezistat. Majoritatea celor care au încercat să fie altceva decât erau au dispărut.”

Ramona Popescu, Head of Marketing & Customer Experience, City Grill Group

Într-un monument, se întâmplă ceva pe care arhitectura singură nu îl poate face: te plimbi, priveşti, citeşti o placă, înţelegi cu mintea unde te afli. Dar abia când te aşezi la o masă, clădirea încetează să mai fie un simplu loc de vizitat şi devine un loc trăit. Gustul fixează amintirea altfel decât o face arhitectura, la un nivel mai intim, mai personal. Ingredientul comun al tuturor acestor locuri nu e vechimea, e autenticitatea.

76% dintre consumatorii din 17 ţări, arată că 76% asociază brandurile cu rădăcini istorice cu un nivel mai ridicat de încredere, potrivit raportul Edelman Trust and Authenticity Barometer din 2026, care a chestionat 31.000 de respodenţi

Interesul pentru spaţiile din Horeca se reflectă inclusiv prin lupa turismului, nu doar a consumatorilor aflaţi în proximitatea spaţiilor. Mihai Bârsan, fondator al competiţiei Destinaţia Anului, spune că în ultimii doi ani cam 15% din vacanţele românilor au inclus „gastronomie şi vin” între principalele activităţi. Cifra pentru UE este dublă, ceea ce înseamnă că potenţialul de creştere este acolo. Sunt oraşe sau regiuni care se mândresc cu titlul de „Destinaţie Gastronomică Europeană”, aşa cum sunt şi sejururi turistice gastronomice. „Important este ca în fiecare regiune să existe localuri care să îmbrăţişeze o anumită parte a culturii gastronomice locale şi să-i spună povestea. Atunci pot deveni branduri puternice, chiar destinaţii în sine. Îmi vin în minte popularele «Şura Dacilor» şi «Coliba Haiducilor» din Poiana Braşov, două locaţii care au clar acest statut de destinaţie turistică.”

Dar o locaţie HORECA, adaugă Mihai Bârsan, nu are de obicei bugete pentru a aduce lumea la Cuca Măcăii, cel puţin nu suficient de multă încât să o facă profitabil. „Vadul este extrem de important. Alegerea localizării primează, dar nici asta nu e suficient. Deci este o ecuaţie în care Locaţia şi Locul se potenţează reciproc. Contează valoarea adusă locului de către restaurant, în special prin servicii şi mâncare legendare.”

Ridicat între 1806 şi 1808 de negustorul şi diplomatul armean Emanuel Mârzaian (Manuc Bei), Hanu’ lui Manuc este singurul han de epocă din sud-estul Europei aflat în funcţiune neîntreruptă. Hanul împlineşte în 2026, 220 de ani de atestare documentară.

Nostalgie… vie

Şi totuşi, nostalgia funcţionează cel mai bine când nu e statică. Festivalul Nostalgia ajuns la mai multe ediţii la Bucureşti, aduce mii de oameni care vin să trăiască muzica anilor ‘90, mulţi dintre ei prea tineri să o fi trăit prima dată. Muzica e coloană sonoră pentru memorie.

Acelaşi impuls stă la baza programului artistic „Mixtură de Lăutărie”, lansat de City Grill Group în 2025, care aduce muzică tradiţională românească mixată live de un DJ în restaurantele Hanu’ lui Manuc, Hanu’ Berarilor şi Pescăruş. Rădăcini balcanice, acustică urbană, tradiţie pentru generaţia digitală. Serile de lăutărie din curtea Hanu’ lui Manuc, şase evenimente între mai şi octombrie 2026, cu tarafuri de renume, merg în aceeaşi direcţie. Caru’ cu Bere găzduieşte săptămânal concerte cu melodii vechi româneşti şi muzică clasică la prânz.

Există un cuvânt pe care Ramona Popescu îl foloseşte în dialog şi care spune mai mult decât orice cifră de investiţie: custozi. Nu proprietari, nu administratori. „Rolul nostru nu e să fim proprietari, ci custozi. Am moştenit, în primul rând, o responsabilitate. Cei care au ţinut aceste locuri înainte, unii cu nume cunoscute, mulţi rămaşi anonimi, ne-au lăsat clădirile în picioare după decenii sau secole de războaie, cutremure, naţionalizări. Noi am preluat ştafeta asta.”

Undeva, în arhivele hanului de pe Strada Franceză, există probabil o reţetă de stufat de miel scrisă cu litere chirilice. Nimeni nu o mai găteşte exact aşa. Dar gustul ei trăieşte, reinterpretat, în farfuriile de astăzi. Un loc cu istorie nu trăieşte din amintiri. Trăieşte prin oamenii care continuă să vină. Aşa se păstrează memoria unei ţări: prin mese la care oamenii se aşază în continuare. „Mi-aş dori să lăsăm dovada că se poate: că un business poate fi profitabil şi, în acelaşi timp, poate avea grijă de patrimoniu, fără să-l transforme în decor. Dacă peste cincizeci de ani cineva va sta la o masă la Hanu’ lui Manuc sau la Caru’ cu Bere şi va simţi acelaşi lucru pe care îl simţim noi astăzi, că face parte dintr-o poveste mai mare decât el, atunci ne-am făcut treaba”, conchide Ramona Popescu.   

Hanu’ Berarilor – Casa Oprea Soare se află într-o clădire ridicată la începutul secolului al XX-lea, pe terenul negustorului Dumitru Oprea Soare şi proiectată de arhitectul Petre Antonescu, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai stilului neoromânesc. Gândită iniţial ca reşedinţă urbană cu birouri, casa a traversat mai multe etape de utilizare publică de-a lungul timpului.