Exista un motiv intemeiat pentru care iti vine sa-ti lipesti urechile cu Moment atunci când mergi prin cluburile românesti, si anume ca România nu a avut niciodata o miscare rave. In Marea Britanie, supercluburile si "cultura de club" sunt un fenomen care s-a petrecut numai pentru ca in 1994 politia a interzis adunarile in aer liber si muzica definita ca fiind constituita numai din "batai repetitive". Scena rave a durat vreo cinci ani, dar a avut un impact ce nu poate fi inlaturat. Cluburile din Marea Britanie inca mai pastreaza o oarecare atmosfera in care nu exista clase sociale, fiind acel gen de loc unde fii de parlamentari se amesteca si cu muncitori din constructii, si cu distribuitori de droguri someri. Sunt acel gen de locuri unde este obligatoriu sa intri in vorba cu cineva pe care nu l-ai mai vazut pâna atunci. Ceea ce nu se datoreaza exclusiv drogurilor. Este o ramasita a spiritului rave.

Nu trebuie uitate câteva chestiuni despre scena rave:

1) Muzica a fost, in principal, la fel de interesanta ca ascultarea unui om care gaureste strada;

2) Moda timpului a fost de-a dreptul ridicola (Manusi albe? Veste? Poftim?);

3) Raverii insisi erau niste oameni care nu stiau pe ce lume se afla, semanând cu niste maimute care aveau in plus avantajul degetelor opozabile. Totusi, ceea ce avea rave-ul era o energie uriasa. O bucurie ca lucrurile se schimbau, ca se putea face ceva ce nu se mai facuse pâna atunci.

Acesta este spiritul pe care l-au valorificat The Klaxons. Saptamâna trecuta, albumul lor de debut intitulat "Myths of the Near Future" ("Miturile viitorului apropiat") a câstigat Premiul Muzical Mercury in Marea Britanie, invingand-o pe Amy Winehouse, considerata favorita. Daca vrei sa faci valuri in lumea muzicii, atunci nu exista solutie mai buna ca inventarea unui nou gen muzical, ceea ce au facut cei de la The Klaxons. "Nu-Rave" este un gen muzical imposibil de definit fara a-i mentiona. In afara de Hadouken! (atentie la semnul de exclamatie obligatoriu), e greu sa te gândesti la o alta trupa care se sa incadreze in specificatiile nu-rave. Chiar daca sunt pionerii acestui nou gen, The Klaxons au la fel de multe in comun cu rave-ul ca Dolly Parton.

Cu o combinatie cât se poate de traditionala de tobe si chitare, nu e deloc surprinzator ca The Klaxons nu suna foarte rave. Unele dintre piesele lor includ, intr-adevar, claxoane pneumatice (foarte rave), sirene (foarte rave) si diverse chitaituri electronice. In plus, LP-ul contine si o preluare dupa piesa rave din anii nouazeci interpretata de catre Grace, "Not Over Yet". In afara de asta, insa, trupa paseste ferm pe teritoriul indie. Ca niste jefuitori de morminte moderni, The Klaxons au furat cele mai bune aspecte ale rave-ului, lasând in urma doar cadavrul in putrefactie. Iar ceea ce merita furat nu e muzica, ci energia.

Pe lânga faptul ca au inventat un gen, The Klaxons au reusit sa atraga si atentia mass-media gratie trupei de fani devotati care ii urmeaza la fiecare concert si care o iau razna la fiecare piesa, readucand la moda betele luminoase. Au reusit sa pastreze acest sentiment de euforie haotica si in inregistrarile lor si, din acest motiv, "Myths of the Near Future" nu e usor de ascultat. In ciuda unor piese de-a dreptul datatoare de dependenta, numai bune de difuzat la radio, prezentate pe single-uri ca "Golden Skans", cea mai mare parte a LP-ului este mult prea zgomotoasa  - si experimentala - ca sa stea alaturi de muzica altor trupe indie mai conventionale ca Bloc Party.

Daca eram in locul lor, eu as fi renuntat la eticheta de "Nu-Rave" si as fi dat alt nume miscarii din care fac parte: "Nu-Prog". Muzica pe care o fac The Klaxons seamana mai degraba cu rockul progresiv al anilor saptezeci. Sa examinam probele. Primul lor LP este un album concept despre "viitor", face parte dintr-o "trilogie de trei albume care trateaza despre trecut si viitor", citeaza texte literare culte (titlul "Myths of the Near Future" este inspirat de cartea ononima a autorului JG Ballard),  iar numele lor este luat din "Manifestul futurist". Vi-l puteti inchipui pe Noel Gallagher citându-l pe Thomas Pynchon in versurile lui? Exact. The Klaxons au acelasi stil de glume intelectuale pe care le-ar face un student la arte si la care te-ai astepta din partea unor trupe progresive ca Pink Floyd sau Yes. Asteptati-va ca nu peste multa vreme sa-i vedeti ca incep lucrul la o opera rock care se va monta pe gheata.

In romaneste de Loredana FrATilA-Cristescu