Beyoncé Knowles e una dintre cele mai de succes artiste de pe planeta. V-as putea regala cu niste informatii cautate in graba pe Google despre averea ei fenomenala si reusitele din domeniul muzicii, al filmului si al comertului, dar nu v-as spune nimic nou: e bogata si celebra. Stim, pricepem. Totusi, exista si o parte proasta a acestei celebritati si averi. Membrii familiei ei sunt complet, complet retardati.

Conform psihiatrului R.D. Laing, toate familiile moderne sunt disfunctionale, servind drept cuiburi de invidie si frustrari. Totusi, daca Laing ar fi facut cunostinta cu familia Knowles, sunt sigur ca ar fi fost nevoit sa-si revizuiasca complet teoria si sa afirme ca majoritatea familiilor sunt de treaba, prin comparatie cu lumea complet anormala in care trebuie sa fi trait surorile Knowles. Niste parinti incredibil de staruitori par sa fie o premisa obligatorie pentru succes. Sa examinam dovezile: Jackson 5 au fost supusi unui regim care azi ar fi considerat drept abuziv, pentru a-si perfectiona numerele de dans atent coregrafiate si a-si armoniza vocile.

Oricum, Destiny’s Child este clar produsul unor parinti staruitori. Tatal lui Beyoncé a creat un soi de “tabara de antrenament” in care isi pregatea fetele pentru succes. Nu stiu sigur ce anume implica o “tabara de antrenament” muzical, dar suna absolut terifiant, trimitandu-te cu gandul la imagini ale unui echivalent R’n’B al Abu Ghraib. Daca mai era nevoie de inca o dovada care sa arate ce ciudate sunt lucrurile in casa Knowles, atunci aceea ar fi ca, din cate se pare, tatal lui Beyoncé si-ar fi lasat serviciul ca sa pregateasca trupa nou infiintata si a ajuns sa se desparta de mama ei din cauza presiunii legate de pregatirea fetelor. Sa nu uitam si ca, in timp ce tatal lui Beyoncé era impresarul trupei, mama era stilista en titre.

Sa recapitulam: avem niste parinti extrem de staruitori, adanc implicati in cariera muzicala a celor doua fiice. Comparatia care-ti vine in minte imediat este aceea cu duetul infinit mai putin credibil Cheeky Girls (daca ati uitat cumva, Mama Cheeky le compune piesele). Si atunci cum se face ca Cheeky Girls sunt o gluma nationala, pe cand Beyoncé se bucura de un succes si respect enorme? Nu prea pare drept.

Asa se face ca e o usurare sa constati ca familiei Knowles nu-i ies toate mereu. Tehnica sa de crestere a copiilor care pare sa implice o severitate desprinsa dintr-un azil de munca din Dickens s-ar putea sa fi dat roade, desi rezultatele obtinute cu sora mai mica, Solange, par mai degraba dezamagitoare. “Beyoncé si Solange”. Suna ca o marca de bijuterii ieftine. Iar Solange pe ultimul sau LP solo, ciudat intitulatul “Sol-Angel and the Hadley St. Dreams”, suna ca o imitatie ieftina a lui Beyoncé. Solange nu s-a dat in laturi de la nimic pentru acest al doilea LP solo al ei. Si-a asigurat ajutorul unora dintre cei mai mari producatori din bransa, ca Mark Ronson si The Neptunes. Ai crede ca e greu sa faci praf un LP cand contribuie artisti de asemenea calibru la el. Ai putea probabil sa le incui pe Monica si Gabriela Irimia intr-un studio cu acesti artisti si tot ai obtine ceva care sa merite ascultat. Drept pentru care e surprinzator faptul ca efortul Solangei nu e deloc impresionant. Productia are o calitate destul de buna aici - gratie lui Ronson & Co. se evidentiaza sound-ul trupelor de fete din anii saizeci, ca si ceva Motown clasic.

Totusi, Solange pur si simplu nu are vocea - sau carisma - necesara pentru a reusi. Unele piese sunt de-a dreptul penibile - incercarea ei de a produce un funk psihedelic “de pe alta lume” (“Cosmic Journey”) l-ar plictisi pana si pe cel mai inrait fan si dureaza cu circa sapte minute prea mult. Toate acestea sunt mai degraba reconfortante, fiindca se dovedeste ca poti sacrifica totul in numele carierei fetelor tale in domeniul muzical, dar nu se poate s-o nimeresti tot timpul. Doua fiice cu talent si succes extracordinar in aceeasi familie ar fi prea mult pentru noi.