Deşi există suficiente motive pentru ca oamenilor să le fie frică să vorbească în public - spune Berkun - "până n-o să văd pe cineva fugind de la pupitru în toiul prezentării şi năspustindu-se spre ieşirea de serviciu ca să scape cu viaţă, n-a să pot spune că vorbitul în public este mai înfricoşător decât moartea!". Acesta este stilul în care ni se adresează autorul pe tot parcursul cărţii: oral, lipsit de morgă, cu vibrări ironice şi îndemnuri stenice. El încearcă să facă ordine şi să ne exileze prejudecăţile legate de oratorie în zona care le este hărăzită: debaraua memoriei. Potrivit unei liste cu cele mai mari temeri omeneşti ("The Book of Lists", de David Wallenchinsky, 1977), vorbitul în faţa unui grup apare pe primul loc, înainte spaimei de înălţimi, de gândaci, de probleme financiare sau chiar de moarte.

Aşa încât Berkun ne explică pe-ndelete cum să ne gestionăm frica şi reacţiile la stress, cum să ne concentrăm eficient şi cum să anticipăm succesul în loc să ne lăsăm zdrobiţi de groaza de eşec. Cum, în timpul unui discurs, există multe variabile care nu pot fi prevăzute (şi care duc la anxietăţi scuzabile), se cuvine să planificăm cât mai mult şi să ţinem sub control acel factori care depind de noi. Adică, între altele, să ne adecvăm publicului (care este de fiecare dată altfel) şi reacţiilor sale, să implicăm pe cât posibil auditoriul, să găsim ritmul potrivit (şi să-l schimbăm din mers dacă e cazul), să exersăm brevilocvenţa (pentru că publicul are tendinţa de a se plictisi). Şi, mai ales, să înţelegem că nu suntem perfecţi şi că trebuie să evităm greşeala de a încerca să nu facem nicio greşeală.

Scott Berkun, "Confesiunile unui vorbitor public", Editura Publica. Bucureşti, 2012