Albumul editat de Igloomedia, Kastello, este o antologie de imagini si de texte care incearca sa surprinda „esentialul din arhitectura practicata de rromii avuti de pe teritoriul tarii noastre”. Fotografiile (realizate de Serban Bonciocat) din aceasta colectie de 200 de pagini sunt uluitoare, palmuiesc bunul-simt si flageleaza inteligenta, dau la iveala detalii rarisime din viata si cultura rromilor de azi, dezvaluie cotloane de mentalitate de un baroc sordid, cutume imobiliare bizare si arunca in aer, ca pe un foc de artificii, incredibile esantioane de prost-gust.

Fara indoiala ca fiecare dintre noi a vazut, intamplator, un Kastello (aceasta este denumirea generica - inovatie lexicala, de altfel - sub care cei de la Igloo au inghesuit toate constructiile rrome, acestea fiind, potrivit unei inspirate definitii a autorilor: „niste castele fecundate de o manea”) si a trait fiorul descoperirii unei arhitecturi anxiogene, zanatice, supradimensionate, a carei regula esentiala pare lipsa oricarei reguli. Putini sunt insa aceia care au avut „privilegiul” turistic de a rataci pe ulitele unor localitati ca Strehaia, Buzescu, Ciurea sau Grajduri. Spatii rurale, in care aberatiile arhitectonice pomenite incetau sa ramana anomalii strident-simpatice, care renuntau la insularitate si deveneau prezente tutelare, tentaculare, absorbante, continente ale kitsch-ului deversat incontinent. Localitati construite in jurul unei obsesii, cea a opulentei personale a proprietarilor, dar in care strazile sunt desfundate, pline de mazga si dejectii, localitati in care ideea de conexiune urbana si de coerenta comunitara sunt zdrobite in malaxorul aspiratiei spre grandoare si a nevoii „de a parea altfel” a preabogatilor seniori rromi.

Igloomedia - Kastello, Palate ale rromilor din Romania,

Editura Igloomedia, BucureSti, 2008

Exista sau nu diavolul?

S-au scris deja istorii ale Cerului si ale Infernului, dar, pana la Messadié, nimeni, cu exceptia lui Daniel Defoe in secolul al XVIII-lea, nu s-a incumetat sa astearna pe hartie o Istorie a diavolului. Si cum o perspectiva moderna asupra subiectului parea necesara, jurnalistul Gerald Messadié (redactor-sef al unei reviste stintifice, romancier si autor, deja, al unei “Istorii generale a lui Dumnezeu” si al unei “Istorii generale a antisemitismului”) a luat problema pe cont propriu si a adunat o sumedenie de marturii legate de ceea ce numim “Cel Rau”, pe care a incercat sa le descifreze. Cand s-a nascut deci diavolul? Si unde? Fiindca dusmanul suprem al Dumnezeului pe care il cunoastem n-a existat dintotdeauna si nici pretutindeni. Nici hindusii, nici chinezii, nici egiptenii, nici grecii si nici romanii (popoare religioase, de altfel), nu si-au plasmuit un mare dusman infernal.

Gerald Messadié - Istoria generala a diavolului,

Editura Humanitas, Bucuresti, 2000

Este cel de-al cincilea roman al autorului irlandez, care continua sa prezinte aventurile lui Charlie “Bird” Parker, fost politist, devenit detectiv particular. In ziua in care isi boteza fata, Charlie vede o batrana negresa, aflata in cautarea propriei odrasle, o tanara prostituata toxicomana (Alice) disparuta pe strazile New Yorkului. Cu toate ca hotarase sa nu se mai ocupe de afaceri care ar fi putut s-o ingrijoreze pe noua sa tovarasa de viata (sa nu uitam ca sotia si prima lui fiica fusesera asasinate), accepta, din mila, s-o ajute pe batrana. Si rau face... Foarte curand, descopera ca disparitia lui Alice este strans legata de uciderea unui bogat colectionar de obiecte stranii, in jurul caruia graviteaza niste personaje si mai bizare inca: un sculptor (in oase) mexican (probabil ucigas in serie) si un obez sinistru care isi apropie buzele de cele ale victimelor sale ca sa le aspire ultima rasuflare. Acesti ciudati se afla in cautarea Ingerului negru, o creatura intemnitata de mai multe veacuri intr-o statuie de argint. Incercand sa descopere cheia enigmei, Charlie ajunge in Europa, in Republica Ceha, care este patria “golemului”...