Madonna are cincizeci de ani. Simplul gand te aduce cu picioarele pe pamant. Asa ce explica si obsesia ei actuala de a-si arata coapsele (cum se vede din videoclipurile pieselor “Hung Up”si, mai nou, “4 Minutes”), care e de inteles. Daca ai norocul sa ai asemenea picioare la cincizeci de ani, sunt sigur ca simti si imboldul de a le arata strainilor care trec pe langa tine. E o obsesie mai mult decat evidenta pe coperta ultimului ei album intitulat “Hard Candy”, unde se afla o fotografie a Madonnei cu picioarele larg desfacute. Daca vi se pare cumva neplacut (ca si mie), atunci consolati-va la gandul ca n-are s-o mai poata face prea multa vreme, cu sau fara botox.

“Hard Candy” n-a fost prea bine primit de catre presa muzicala. Parerea generala e ca el reprezinta o incercare cinica a Madonnei de a scoate bani din RnB si, la prima vedere, afirmatia pare destul de corecta. Mare parte a albumului este semnata de producatorii zilei, Pharrell Williams si Timbaland, un duo care si-a lasat amprenta de neuitat asupra muzicii pop peste tot in lume. Majoritatea pieselor sunt ceea ce s-ar putea numi RnB lite, versiuni usor mai lustruite ale sound-ului RnB care domina eterul american si mondial. Au oare dreptate? Dezamageste “Hard Candy” intr-o oarecare masura? Problema vine din faptul ca din momentul in care minunatul William Orbit i-a produs “Ray of Light” in 1998, Madonna s-a aflat cu mult inaintea plutonului. La fel ca Britney, Girls Aloud, Sugababes, a produs pop care, cu numai cativa ani in urma, ar fi fost considerat mult prea “experimental” pentru consumul maselor. Ultimul sau LP, “Confessions on a Dancefloor” e un exemplu perfect. Single-urile “Hung Up” si “Jump” au fost exemple graitoare ce aratau cat de buna poate fi muzica pop, aflata la limita potrivita a underground-ului. La acel moment, responsabil cu productia era Stuart Price, acelasi om care se afla in spatele unor artisti dance extrem de credibili ca Zoot Woman si Les Rythmes Digitales. Datorita productiilor sale nebunesti si extravagante, “Confessions” a iesit in evidenta dintre celelalte titluri pop ale anului respectiv. 

Nu acelasi lucru se poate spune despre “Hard Candy”. Pharrell si Timbaland sunt, fara indoiala, doi dintre cei mai tari producatori de pe fata pamantului in acest moment, dar tot ei sunt si o alegere extrem de sigura, mai ales pentru cineva ca Madonna, raspunzatoare pentru reabilitarea unor producatori uitati ca Mirwais, omul din spatele albumului sau “Music”. Albumul, desigur, contine single-ul “4 Minutes” (corect descris pe site-ul Popjustice drept unul care “cu cat il asculti mai mult, cu atat devine mai bun”), o piesa construita in jurul unui sunet de corn sintetizat repetat iar si iar ce suna atat de cretin ca numai Timbaland l-ar fi putut transforma intr-una din piesele cu cel mai mult “lipici” a anului. Totusi, in afara de asta, nu prea mai e nimic de zis. Piesele lui Pharrell Williams par mai degraba lipsite de stralucire, ceea ce confirma ceva ce banuiam eu de mult: nu e in stare sa scrie o melodie buna. Partile vocale de pe majoritatea pieselor lui suna ca si cum ar fi fost prima chestie care i-a trecut prin cap in timp ce se afla in studiou improvizand. E foarte bun la produs linii de bas zguduitoare, sunete de toba pline si secvente de pian Curtis Mayfield/Herbie Hancock nestapanit de funky, dar, cand se pune problema compunerii unei melodii, suna de parca ar fi peste puterile lui. Mai mult, vechiul lui truc “tu canti versul, eu cant refrenul mai sus” suna clar obosit pe piese cum ar fi “Beat goes on”.

Acelasi sentiment de reintoarcere la chestii vechi se remarca si in alta parte: “Devil wouldn’t recognize you” este, esentialmente, “Cry Me A River” a lui Timberlake, cu aproape exact aceleasi secvente de tobe, structura de acorduri si imprumutand chiar si partea vocala dinspre final. Cele mai bune piese de pe album sunt, de fapt, acelea in care Madonna evadeaza din cutia RnB in care a fost impinsa. “Voices”, cu partea de coarde in stil Bollywood si sunetele atmosferice de sintetizator aminteste de “Ray of Light” si iese in evidenta datorita acestuia. In general insa, cu “Hard Candy”, Madonna pare sa fi incetat sa forteze limitele si sa fi inceput sa lucreze in interiorul lor. Insa la urma urmei, are cincizeci de ani. Asa cum spuneam la inceput, e un gand menit sa te aduca cu picioarele pe pamant...