"Where are you educated?" (Unde sunteţi educat?) este de obicei cam a doua sau a treia întrebare pe care ţi-o adresează o persoană pe care abia ai întâlnit-o la Oxford. Nu e vorba doar de profesori universitari sau de alte persoane cu pretenţii, ci poate fi vorba doar de oameni obişnuiţi care vor să converseze cu tine. Răspunsul la care se aşteaptă interlocutorul ar trebui să cuprindă, într-o propoziţie, şcoala primară, liceul, universitatea şi alte specializări ulterioare pe care le-ai făcut. Interlocutorul nu are nevoie de detalii, dar, în funcţie de răspuns, îşi încadrează conversaţia într-un anume tipar. Dacă le spui că oamenii înseamnă mai mult decât educaţia pe care o primesc, eşti privit ciudat. Dacă le spui că ai fost educat de părinţii tăi, eşti privit cu un fel de milă. Te salvează doar dacă spui că eşti dintr-o altă ţară, moment când se activează cea mai des întâlnită trăsătură în rândul britanicilor: acceptarea tuturor naţionalităţilor şi a raselor, într-un avânt naţional în care orice aluzie, oricât de mică, la adresa unui negru, ţigan sau chinez este calificată imediat drept rasism.

Importanţa acordată educaţiei se vede peste tot în oraş: nenumărate magazine care vând uniforme pentru toate şcolile şi colegiile, reduceri acordate elevilor şi studenţilor în orice restaurant sau chiar magazin de haine, promoţiile băncilor pentru credite de studii (care pot acoperi până la 15 ani de studii şi care pot să nu fie rambursate dacă tânărul absolvent nu îşi găseşte serviciu în primii 10 ani după absolvire), dar şi isteria imobiliară creată de arondarea la o anume şcoală. În cel mai frumos cartier din oraş, Summertown, diferenţa de la o stradă la alta poate fi de peste 1.000 de lire la chirie, respectiv de peste 100.000 de lire la achiziţia unei case. Străduţele sunt toate la fel de frumoase, dar arondarea casei la o şcoală bună este prioritatea părinţilor. Cele mai ieftine case sunt cele din apropierea unei şcoli de stat de pe străduţele unde locuiesc angajaţii primăriei: nimeni nu vrea să îşi dea copiii la acea şcoală, deoarece angajaţii primăriei sunt săraci, iar copiii lor nu reprezintă nişte conexiuni bune pentru viitor. Pentru că, aşa cum spun cei mai mulţi părinţi de la Oxford, cel mai important atu pe care îl au copiii care învaţă la şcoli bune e agenda lor de telefon, prietenii pe care şi-i fac şi ambiţia pe care aceste şcoli le-o insuflă.

Preocuparea pentru educaţie şi dorinţa de a învăţa la un colegiu bine cotat devine mai uşor de înţeles după o vizită a celor mai frumoase colegii din Oxford, care reprezintă oricum unele dintre obiectivele turistice ale oraşului. Coada cea mai lungă este la Christ Church, cel mai vechi colegiu din oraş - 1525 (în jurul căruia s-a şi dezvoltat aura academică a locului de-a lungul istoriei), unde au fost educaţi regi şi prim-miniştri, şi care este considerat cel mai aristocrat colegiu din Anglia, alături de Trinity College din Cambridge. Ultimii ani au lungit considerabil coada de turişti de la Christ Church, deoarece acolo s-au filmat părţi importante din seria "Harry Potter" - sala de mese a colegiului şi turnul vizibil în film în timpul întrecerilor pe mături sunt cele reale, fiind folosite în film inclusiv părţi din ritualul de cină care se practică şi acum în colegiile din Oxford (decanul care bate cu ciocănelul şi binecuvântează masa, interzicerea vorbitului în timpul cinei, ţinuta obligatorie). Sunt şi alte colegii care merită vizitate: Magdalene College, University College, St. Anthony, Nuffield College sau Trinity College. Deşi diferite ca stil arhitectural - în funcţie de epoca în care au fost construite -, colegiile au aceeaşi structură: o clădire în formă pătrat-dreptunghiulară, care înconjoară un careu verde (cloister); la primul etaj al clădirii stau studenţii din primul an - în secolele trecute, studenţii stăteau în colegiu pe toată durata studiilor, dar numărul mult mai mare al studenţilor actuali nu mai permite acest lucru.