Cel despre care Warren Buffett spunea ca este „un Tiger Woods al managementului”, cel pe care revista „Fortune” il califica in 2000 drept „Managerul secolului”, a fost ales vicepresedinte al General Electric in 1972 (la acea data era cel mai tanar angajat care ocupase acea functie) si, in 1981, presedinte al ei. Intr-un anume sens, autobiografia sa este si istoria succesului GE din ultimele decenii. Intreprinderea creata in 1892 de Thomas Edison a devenit un urias conglomerat, operand intr-un mod haotic pe o sumedenie de piete din intreaga lume. Odata cu venirea lui Welch la conducere, corporatia a devenit „un motor suplu si agresiv de crestere si inovatie corporatista”: in 2001 avea o cifra de afaceri de 126 de miliarde de dolari si circa 14 miliarde de dolari beneficiu, avea 340.000 de angajati in 100 de tari, producea de la becuri electrice pana la aparate de imagistica medicala si motoare de avion si oferea servicii financiare. In aceasta autobiografie (recunoscuta in topul New York Times drept cea mai bine vanduta carte clasica de afaceri), Jack Welch scrie despre vasta lui experienta in companie: felul in care si-a ales oamenii (dar si felul dur in care a stiut sa se desparta de ei, vezi faimoasa „curba de vitalitate” a GE care, in fiecare an, elimina 10% din angajati), organizarea de reuniuni in afara companiei, pentru a favoriza libera circulatie a ideilor intre echipe (tehnica Work Out), „universitatea” din intreprinderi, accentul pus pe servicii, strategia de management Six Sigma sau e-business-ul. O lectie de management si de morala a mediului de afaceri.

 

 

 

 

 

Romanciera de mare succes, apreciata de critica si de publicul francez, Anna Gavalda si-a publicat cel mai recent roman in luna martie a acestui an. Eroul romanului este Charles Banda, un arhitect in varsta de 47 de ani, care intr-o seara desface o scrisoare ce-i fusese adresata de catre un prieten din copilarie. Acesta ii vesteste faptul ca mama sa, Anouk, pe care Charles o cunoscuse bine, se stinsese din viata. Arhitectul nostru cade intr-o depresie adanca si incepe sa mearga bajbaind dupa fantomele trecutului. Nu mai bea, nu mai mananca, isi da seama ca intreaga lui existenta este ratata (sotia il insala, fiica sa refuza sa comunice cu el), asa ca, intr-un ultim efort, incearca sa-si recladeasca viata.

 

 

 

 

Povestea SF-ului ca gen literar “serios”, cu nimic mai prejos decat literatura fantastica, incepe la noi cu cartea lui Florin Manolescu “Literatura SF”, aparuta in 1980 la editura Univers, o carte considerata si azi drept singura contributie teoretica importanta romaneasca privind descrierea fenomenului science fiction. Chiar daca Mircea Oprita (profesor, editor si romancier clujean) pare sa fie interesat doar de istoria SF-ului romanesc („Anticipatia romaneasca”, „Istoria anticipatiei romanesti” si, acum, aceste „Cronici de familie” care au drept subtitlu SF-ul romanesc dupa anul 2000), lectura atenta a cartilor sale dezvaluie nu doar consemnari tinand de istoria literara, ci si comentarii subtile privind natura fenomenului SF, relatiile sale cu literatura mainstream sau cu genul fantasy.