Englezul si-a tiparit volumul, pe cheltuiala proprie, intr-un tiraj de 200 de exemplare si apoi l-a difuzat pe internet. Atat in Marea Britanie, cat si in SUA, simpaticul volum a facut deliciul a circa 1 milion de cititori, iar acum isi continua traseul glorios atat in spatiul francez, cat si in alte tari europene (la noi a aparut tot la editura RAO, sub titlul „Un an in merde”).

 

Ingredientul de baza al respectivului ghid pentru expati a avut aceeasi chimie ca si inocent xenofoba afirmatie a lui Astérix in contact cu alte civilizatii: “Ils sont fous ces romains (bretons, celtes, germaniques, indiens...)”. Adica infernul, vorba lui Sartre, este reprezentat intotdeauna de ceilalti. In cazul lui Clarke, “ceilalti” sunt francezii, cu obiceiurile lor gaunoase, cu branzeturile lor puturoase, cu cainii lor nesimtiti care ii murdaresc pantofii lui, cu grevele lor devenite sport national, cu engleza lor stricata, cu vanzatorii lor afanisiti si antipatici, cu pupaturile superficial afectuoase: “Daca ar incepe o epidemie de herpes facial, ar fi toti obligati sa-si puna prezervative pe cap. Stiam ca frantujilor le place sa se pupe pe obraz, dar nu credeam ca e chiar in halul asta”.

 

Succesul cartii l-a indemnat pe Clarke sa-i ticluiasca o urmare al carei titlu este „Merde, actually”. Cum aproape la fiecare pagina este vorba despre dragoste (sau, ca sa fim mai exacti, despre sex), traducatorul roman a gasit de cuviinta sa-l echivaleze prin „In ce merde te baga dragostea”. Eroul si naratorul este acelasi Paul West, un englez care incearca sa-si deschida o afacere pariziana, mai precis un salon de ceai. Lucrurile merg greu, iar Paul se lamenteaza la fiecare pagina, povestindu-si neintelegerile cu iubita, cu arhitectul, cu zidarii, cu angajatii, cu fostul sef si cu o mare parte din populatia Frantei, care „se poarta ca o turma de femei parasite”.

 

 

 

 

Mihail Borisovici Vainberg este un tip complet lipsit de noroc. In timp ce vegeta la Sankt Petersburg, infulecand mancaruri rafinate si turnand pe gat alcooluri scumpe, taticul sau (un respectat si plin de parale baron evreu al tinerei si dinamicei mafii rusesti) este aruncat in aer de catre membrii propriei familii. Misa e plin de amaraciune, nu doar pentru ca a ramas orfan, ci si pentru ca nu se mai poate intoarce in SUA, al caror serviciu de imigratie ii reprosa tocmai trecutul mafiot al parintelui defunct. Acest Oblomov al timpurilor noastre, las si bulimic, se hotaraste sa paraseasca Rusia si, desi doreste sa ajunga in Belgia, se vede retinut intr-o marunta republica din Caucaz, Absurdistan, colonizata de companiile petroliere americane. Satira crunta a mondializarii, a mafiei rusesti si a haosului din micile republici ex-sovietice, romanul lui Shteyngart a facut, potrivit The New York Observer, “ca filmele lui Michael Moore sa para o joaca de copii”.

 

 

 

 

Romancier si nuvelist, dramaturg si om de cinema, Marcel Aymé este considerat unul dintre cei mai importanti scriitori francezi ai secolului trecut, desi traseul receptarii sale a fost deconcertant. In vremea Ocupatiei a facut echipa cu un regizor marxist (Louis Daquin), dar in acelasi timp isi publica nuvelele in ziare colaborationiste. Mereu in contra curentului, a fost stigmatizat si pentru antiamericanismul sau (in plina perioada pro-americana) din piesa „Musca albastra”. Reconsiderat dupa moarte, publicat, ca un semn de apreciere absoluta, in colectia Pléiade a editurii Gallimard (gest mai important poate decat admiterea in Academia Franceza), Marcel Aymé este, iata, infatisat cum se cuvine si publicului roman, intr-o remarcabila culegere de nuvele de circa 400 de pagini, despre care speram ca nu este decat inceputul unei reconsiderari editoriale mai vaste.