„Un milion de dolari nu e cine ştie ce”, i-ar fi spus odată Sean Parker tânărului Mark Zuckerberg. „Ştii ce e cool? Un miliard de dolari...” Acest schimb de replici s-ar fi întâmplat prin 2004, dar, relatează Gentleman’s Journal, în prezent, mulţi dintre antreprenori – cel puţin la nivel mondial – mizează pe sume mult mai mari. Cum a făcut Adam Neumann, antreprenorul care a inventat colosul WeWork.

Adam Neumann a crescut într-un kibbutz din Israel, unde spiritul comunitar îl inspira şi îl dezgusta în acelaşi timp. Îi plăcea ideea de comunitate şi echitate; dar îi plăcea şi mai mult ideea de a face o avere uriaşă şi de a se ridica cu mult deasupra celor din jurul său. Cele două aspiraţii nu se împăcau în locul natal, dar era posibil să se împace la New York, unde Neumann a ajuns pe la douăzeci şi ceva de ani. Aici, şansa de a schimba lumea în bine (sau cel puţin pentru totdeauna) putea coexista cu oportunitatea de a face sume monstruoase de bani.

Neumann a încercat să îmbine cele două idei prin diverse proiecte, mai întâi, o propunere de pantofi de damă cu tocuri retractabile (care a fost un fiasco); apoi, ideea de a coase protecţii pentru genunchi în costumaşele bebeluşilor şi de a le vinde mamelor din Manhattan din lumea bună.

(„Generaţia mea nu va accepta ca bebeluşii noştri să se târască pe podea cu genunchii durându-i!” suna declaraţia sa nobilă şi complet nebunească privind misiunea companiei.)

Dar abia când Neumann a dat peste ideea unor spaţii de birouri comune şi flexibile au început cu adevărat lucrurile să se mişte. Conceptul nu era nicidecum unul nou, ideile originale ale lui Neumann nu erau bune, iar ideile lui bune nu erau originale. Dar, cu amestecul său unic de încredere de sine absolută, statură impunătoare, atitudine de tipul „totul sau nimic” şi zel mesianic, antreprenorul a reuşit să facă lucrurile să se întâmple. Promitea bere gratis tuturor chiriaşilor. Făcea shoturi de tequila în timpul întâlnirilor în care îşi prezenta proiectele. Fuma marijuana la birou. Şi avea planuri să cucerească lumea.

În curând, dincolo de simpla închiriere de birouri, a apărut un întreg univers de posibilităţi. Acesta, se lăuda Neumann oricui era dispus să-l asculte (iar doritori erau destui, de la JP Morgan Chase până la Goldman Sachs), avea să fie „WeDecade” („deceniul We”). Urmau să existe şcoli (WeGrow); apartamente (WeLive); săli de sport (WeWork Wellness). Ba chiar, într-o bună zi, o colonie pe Marte. Pentru o scurtă perioadă, părea că orice era posibil — mai ales cu capitalul de investiţii care se revărsa necontenit.

Până în 2017, WeWork era evaluată la aproximativ 20 de miliarde de dolari, în mare parte datorită unei injecţii masive de capital din partea SoftBank, gigantul japonez al investiţiilor. Fondatorul SoftBank, Masayoshi Son, vedea limpede ceva în Neumann. Din păcate, nu reuşea să vadă şi dincolo de aparenţe. Să urmăreşti toate meandrele acestei împletiri — dintre Son şi Neumann, SoftBank şi WeWork — înseamnă să urmăreşti ascensiunea fulgerătoare şi căderea ruşinoasă a unui unicorn care gonea şi necheza triumfător, conform Gentleman’s Journal. Cartea lui Wiedeman descrie această călătorie cu un talent extraordinar, cu toate detaliile savuroase pe care le-ai putea spera să le găseşti într-o adevărată poveste morală a vremurilor noastre. Sunt avioane private învăluite în fum de marijuana; un film-proiect de vanitate în care juca fiul lui John Lennon; o temniţă S&M ascunsă; o nuntă de coşmar alimentată cu kombucha. În cele din urmă, după o tentativă de listare la bursă dezastruoasă şi bizară, liderul vizionar s-a retras şchiopătând din faţa monstrului pe care îl crease, cu reputaţia făcută praf şi devenind ţinta batjocurii generale.

Adam Neumann îi întreba, în mod celebru, pe toţi cei pe care îi întâlnea care era „superputerea” lor. Pornind de aici, Wiedeman ar putea răspunde că superputerea lui este chiar povestirea, arta de a depăna, cu o delicioasă detaşare, poveşti savuroase. Aici, autorul îşi urmăreşte drumul printr-o formă de nebunie cu totul specifică lumii moderne.

Adam nu este un om obişnuit. Este genul de persoană care acaparează o încăpere. Este foarte înalt, iar acest lucru nu este deloc un detaliu neimportant în povestea lui. Este foarte carismatic. Ştie să-şi identifice publicul şi să descopere ce anume vor oamenii să audă, iar apoi ştie să le ofere exact acel lucru. Sunt nişte calităţi cu adevărat speciale, indiferent de domeniul în care activezi. Iar aceste trăsături ale personalităţii sale au fost esenţiale pentru succesul lui.

Povestea WeWork este un fenomen newyorkez. Adam era un om venit de altundeva, în cazul lui, din Israel. Iar aceasta este povestea New Yorkului, un oraş construit de oameni veniţi de altundeva, care încearcă să ajungă mari. Într-un fel, este o variantă a Hollywoodului. Numai că, în locul actorilor, aici totul se învârte în jurul unor titani ai afacerilor, oameni capabili să inspire.

Şi, oricât de mult a încercat WeWork să se asocieze cu lumea startupurilor din Silicon Valley, şi oricât de mult vorbea Adam într-un limbaj grandilocvent despre schimbarea lumii, aceasta era, în realitate, o companie imobiliară. Adam era un negociator dur în domeniul imobiliar, care, în culise, era la fel de necruţător ca oricare dintre proprietarii de imobile din New York.

Antreprenorul este un om care ştia să se distreze, iar investitorii voiau să facă parte din această poveste. Se potrivea perfect cu ceea ce vindea WeWork: avem un butoi de bere; o să vă împrieteniţi cu oamenii. Era ceva neobişnuit, dar era şi genul de lucru în care oricine lucrează zi de zi într-un birou voia să se implice. Făcea parte din spectacolul lui personal şi era convingător, chiar dacă îi făcea pe oameni să dea ochii peste cap.

Au existat destui investitori care au refuzat compania. Unii au refuzat-o prima dată, apoi s-au întors şi au investit mai târziu: Fidelity, de exemplu. Au fost proprietari care nu au vrut să le închirieze spaţii. Au fost oameni care şi-au dat seama ce se ascundea în spatele discursului. Dar Adam continua să câştige. Compania continua să crească. El continua să găsească investitori noi. În cele din urmă, până la capătul acestei poveşti, chiar şi cei care fuseseră sceptici ajunseseră să se îndoiască de propriul scepticism. Plutea sentimentul că, poate, chiar avea să reuşească, chiar dacă totul părea lipsit de logică.

La un moment dat, Adam s-a întâlnit cu Elon Musk. Adam vorbise adesea despre dorinţa de a construi un WeWork pe Marte. Era, într-o anumită măsură, o idee spusă în glumă. Dar era şi serioasă. Făcea parte din această întreagă filosofie, pe care o au acum multe startupuri, de a ţinti în permanenţă următorul obiectiv. Este o modalitate de a-ţi împinge compania mereu înainte. Dar când Adam s-a întâlnit cu Musk la sediul SpaceX din Los Angeles, totul s-a terminat foarte repede. Elon a întârziat. Nu părea să fie deosebit de interesat de ceea ce îi vindea Adam. Adam părea să creadă că ajungerea pe Marte era partea uşoară; partea dificilă, spunea el, era să găseşti o modalitate de a trăi acolo. Elon nu credea că lucrurile stau aşa iar întâlnirea s-a încheiat aproape imediat. Adam a fost profund dezamăgit. Acesta era grupul din care îşi dorea să facă parte, elita vizionarilor din lumea startupurilor. Iar ei îl respinseseră fără drept de apel.

Instructorul auto al lui Adam spunea odată: „Ori va ajunge la închisoare, ori va deveni milionar.” Adam a mers mereu pe această muchie şi s-ar putea spune acelaşi lucru despre mulţi oameni. Dar cei mai mulţi oameni nu sunt înclinaţi spre nebunie, având aversiune la risc. Adam nu a fost niciodată aşa. Încă din primele zile, voia să ţintească sus şi era dispus să facă orice era necesar — fie că asta însemna să se strecoare într-o piscină în adolescenţă şi să înoate dezbrăcat, fie să împingă limitele chestiunilor etice în cadrul companiei — pentru a ajunge acolo. Era dispus să-şi asume riscuri.

În ciuda încrederii pe care o afişa în exterior, oamenii apropiaţi lui Adam sugerau că era, de asemenea, nesigur pe el. Încerca să-şi demonstreze valoarea şi făcea asta încă de când sora lui mai mică devenise supermodel. El era fratele mai mare cu o afacere care eşua, cea cu haine pentru bebeluşi. Dar avea capacitatea ca, din clipa în care intra într-o încăpere, să facă această nesiguranţă să dispară. Poate că îi lua un minut sau două dar, odată ce intra în ritmul prezentării pe care voia să o facă, era la fel de bun ca oricine altcineva.

WeWork s-a extins în zona apartamentelor, a deschis o şcoală şi o sală de sport. Uber nu voia să fie doar un serviciu de taxi, voia să transporte oameni şi lucruri în jurul lumii. Multe dintre problemele care apar în cazul acestor companii, fie că ţin de modelele lor de afaceri, fie de cultura organizaţională, provin din două lucruri: creşterea prea rapidă şi dezvoltarea în prea multe direcţii diferite.

De când a plecat de la WeWork, Adam a făcut naveta între Hamptons, în Long Island, şi Tel Aviv, în Israel. În ultima perioadă, a făcut câteva investiţii: într-o companie de locuinţe rezidenţiale şi într-o companie de car-sharing din Israel. Dar banii de aproximativ un miliard de dolari pe care i-a primit de la SoftBank sunt, în prezent, blocaţi în litigii şi discuţii cu avocaţii, aşa că, deocamdată, aşteaptă să vadă cum se vor rezolva lucrurile. Dar nu este genul de om care să se retragă discret la 41 de ani. Cineva îi va oferi o a doua şansă. În ciuda tuturor modurilor în care a dat-o în bară cu WeWork, oameni precum Adam Neumann tind să primească a doua şansă.