Opinii primite la redacţie. Statul şi prosperitatea

Autor: Silviu Cerna Postat la 20 ianuarie 2023 27 afişări

Opinii primite la redacţie. Statul şi prosperitatea

Puternica recesiune mondială, provocată de măsurile de izolare impuse de epidemia Covid-19, precum şi ajutoarele acordate de multe state populaţiei şi companiilor au dus peste tot în lume la creşterea cheltuielilor bugetare şi a datoriei publice. Acest fenomen s-a adăugat la politica monetară expansionistă a băncilor centrale, care a mers în multe cazuri până la finanţarea monetară a unei părţi însemnate a datoriei publice, ceea ce a dus la amplificarea inflaţiei. În plus, măsurile de „relansare” şi consecinţele economice ale războiului din Ucraina au determinat creşterea şi intensificarea intervenţiei statului în activitatea economică şi slăbirea durabilă a economiei de piaţă, de a cărei bună funcţionare depinde bunăstarea la care a ajuns o parte a lumii la acest început de mileniu III.

Cu toate că mulţi economişti au sesizat pericolul reprezentat de creşterea cheltuielilor publice, ei nu sunt de acord cu privire la semnificaţia rezultatelor analizei relaţiei dintre acest fenomen şi bunăstare: economiştii de inspiraţie keynesiană continuă să afirme că cheltuielile publice sunt susceptibile să „stimuleze” cererea şi creşterea economică. Şi chiar şi economiştii care nu împărtăşesc această concepţie etatistă „extremă”, tind să susţină teza că destinaţia cheltuielilor este mai importantă decât mărimea lor. Nu se poate ignora, desigur, aspectul calitativ al cheltuielilor publice: există, într-adevăr, deosebiri importante între creşterea cheltuielilor neproductive, cum ar fi cele implicate de întreţinerea aparatului birocratic, ori simpla redistribuire de venituri în numele „statului social” (Social State), pe de o parte, şi investiţiile în infrastructură, serios proiectate şi bine executate, pe de altă parte. Nu este însă mai puţin adevărat că o creştere economică susţinută nu se poate realiza în condiţiile existenţei unui sector de stat supradimensionat: analizele empirice cu privire la relaţia dintre mărimea statului şi bunăstare, efectuate pentru o lungă perioadă de timp şi cuprinzând un mare număr de ţări, arată clar că între talia sectorului de stat şi prosperitate există o legătură inversă. Iar această concluzie este valabilă inclusiv pentru cheltuielile statului considerate, de regulă, „productive”, cum ar fi cele pentru educaţie, cercetare, infrastructură etc., dacă se ţine seama de costurile fiscale implicate de acţiunea statului în domeniile respective.

1. Rezultatele cercetărilor empirice

Studiile empirice arată că, pe termen scurt, creşterea economică a unei ţări este influenţată de un număr foarte mare de factori. O ţară poate avea, de asemenea, condiţii particulare, legate de diverse politici economice, cum ar fi, de exemplu, politica monetară sau regimul valutar, care sunt, în general, greu de izolat de alte  forme de intervenţie a statului în economie. De aceea, concluzii pertinente în această privinţă nu pot fi trase decât prin observarea unui număr de ţări reprezentativ şi pentru o lungă perioadă de timp. Or, numeroase lucrări empirice de acest tip confirmă clar relaţia inversă între talia statului şi bunăstare.[1]

Fără îndoială, intervenţia statului nu împiedică economia să se dezvolte, însă creşterea economică este în cel mai bun caz mediocră, ceea ce duce, pe lângă venituri mai reduse, la un şomaj mai mare şi la o speranţă de viaţă mai mică.[2]

Mai precis, întreaga experienţă acumulată până acum în lume arată că creşterea intervenţiei statului în economie determină, pe termen lung, încetinirea dezvoltării economice. În perioada în care are loc acest fenomen, impactul negativ poate fi chiar foarte puternic. După ce sarcina fiscală se stabilizează, economia devine mai rezistentă, însă creşte încă şi mai încet. Explicaţia rezidă în faptul că sarcina fiscală impusă de întreţinerea şi intervenţia statului duce la reducerea sistematică a eficienţei economice, a investiţiilor şi a inovării, care sunt adevăratele forţe ale creşterii economice.[3]

Nu se poate totuşi afirma că relaţia amintită este liniară, ceea ce ar însemna că un buget de stat în care veniturile şi cheltuielile sunt zero este cel mai favorabil creşterii economice. Însă, chiar dacă se admite că, până la un anumit punct, statul are un rol pozitiv, mai ales în ceea ce priveşte protecţia drepturilor de proprietate, administrarea justiţiei, asigurarea securităţii cetăţenilor şi crearea unor infrastructuri, este neîndoios că, dacă  funcţiile şi mărimea statului depăşesc un anumit prag critic, impactul activismului statal se reflectă rapid în încetinirea progresului economic.

Această constatare este valabilă inclusiv pentru domeniile în care cheltuielile statului sunt considerate, de obicei, „productive”, cum ar fi, de exemplu, educaţia, cercetarea şi crearea infrastructurilor. Căci, nu se poate identifica empiric nici un efect pozitiv exercitat asupra bunăstării de cheltuielile efectuate de stat în domeniile amintite sau în altele de acelaşi gen.[4] Aserţiunea contrară ignoră impactul negativ, susceptibil a fi evidenţiat prin analize empirice, al sarcinii fiscale impuse de înlocuirea sectorului privat de către stat, prelevarea de către acesta din urmă a resurselor de care are nevoie şi cheltuirea lor în conformitate cu obiectivele deţinătorilor puterii şi cu un sistem de stimulente care, în general, este mai puţin eficient.[5] De aici, efectul contraproductiv al diverselor categorii de cheltuieli publice: subvenţii, ajutoare, prime, scutiri de taxe şi impozite, cheltuielile implicate de politicile regionale şi, în general, al planificării dezvoltării economice.

Relaţia negativă, dar nemonotonă, între povara întreţinerii statului şi prosperitate este exprimată de „curba Rahn”.[6] Acest economist a reflectat profund la problema dimensiunii „optime” a statului, ajungând la concluzia că cheltuielile publice au un efect descurajant asupra eforturilor de a produce bunuri şi servicii. După părerea sa, dimensiunea optimă a statului se situează între insuficienţă, în sensul că statul nu îşi poate îndeplini funcţiile esenţiale de protecţie a persoanelor şi bunurilor, precum şi de asigurare a cadrului juridic necesar pentru executarea contractelor şi exercitarea drepturilor de proprietate, pe de o parte, şi sarcina fiscală şi cheltuielile publice excesive, de natură să împiedice creşterea şi prosperitatea economică, pe de altă parte. Pe această bază, autorul conchide că actuala pondere „tipică” a sectorului de stat, situată între 30% şi 45% din PIB, este mult prea ridicată prin prisma obiectivului creşterii economice optime.

După părerea sa, sectorul public ar trebui să se situeze mai degrabă între 15% şi 25% din PIB, ţinând seama inclusiv de eventualele cheltuieli cu asigurările sociale. Totuşi, deoarece o parte importantă a cheltuielilor publice este determinată de asumarea de către stat a unor sarcini care, în mod ideal, ar trebui să revină economiei de piaţă sau societăţii civile, acest nivel este, fără îndoială, distorsionat în sus. Nivelul dezirabil ar trebui să se situeze, probabil, în jur de 12%-13% din PIB, ţinând seama, desigur, de calitatea şi eficienţa cheltuielilor publice, precum şi de concentrarea acestora pe asigurarea capacităţii de exercitare a funcţiilor de bază ale statului.

2. Costurile întreţinerii şi acţiunii statului

Cercetarea empirică a experienţei acumulate în întreaga lume arată, deci, că există o relaţie inversă între povara întreţinerii şi acţiunii statului, pe de o parte şi prosperitate, pe de altă parte. Explicaţia rezidă în faptul că existenţa şi activitatea statului implică un anumit cost. Un element important al acestui cost este extracţia de resurse: orice acţiune a statului necesită o sursă de finanţare constituită prin deturnarea unor fonduri din circuitul economic privat. Ca urmare, resursele respective nu mai sunt disponibile, nici pe termen scurt şi nici pe termen lung, pentru finanţarea producţiei şi investiţiilor private. Acest „efect de evicţiune” (crowding out effect) împiedică, deci, crearea de avuţie adiţională.

În mod tipic, mai mult de 90% din veniturile statului provin din fiscalitate, însă costul de extracţie cuprinde, de asemenea, datoria contractată de stat, care echivalează cu impozite viitoare. La nivelul oficial al datoriei publice, se adaugă angajamentul de a acoperi deficitul bugetului asigurărilor sociale, datorie implicită, care necesită, de asemenea, creşterea viitoare a impozitelor. În plus, există un impozit ascuns, şi anume impozitul pe inflaţie sau seniorajul, creat de monopolul statului asupra emisiunii monetare: în contextul actual al unei inflaţii ridicate, acest impozit este foarte mare, ceea ce face ca resursele reale obţinute de stat în modul acesta, resurse la fel de reale ca cele pe care le obţine prin impozite, să fie considerabile.[7] În fine, o formă de impozitare este însăşi reglementarea: în loc să intervină direct, statul dirijează prin legi, decrete, instrucţiuni etc., alocarea resurselor, limitând folosirea acestora de către particulari sau impunând cetăţenilor o anumită utilizare a lor.

Chiar dacă sectorul de stat pare în măsură să efectueze un volum impresionant de prestaţii, graţie resurselor importante pe care le extrage din sectorul privat, cheltuielile statului nu se compară prin prisma eficienţei cu cheltuielile făcute de particulari pentru a produce bunurile şi serviciile cerute pe piaţă: fără semnalul preţurilor şi profitului, producţia de bunuri şi servicii realizată de stat nu poate fi evaluată după criteriul utilităţii, ceea ce face ca alocarea resurselor realizată în modul acesta să fie, probabil, suboptimală. În absenţa informaţiilor cu privire la preferinţele consumatorilor, transmise prin preţuri, este, într-adevăr, imposibil ca organele statului să ştie ce bunuri să producă şi în ce cantitate. Fără profit şi disciplina pieţei şi fără nici o răspundere materială pentru pierderile pe care le provoacă şi greşelile pe care le comit, decidenţii statali nu urmăresc reducerea costurilor, ci mai degrabă „umflarea” lor pentru a-şi satisface interesele personale. Aceasta, în cel mai bun caz, deoarece s-ar putea ca majorarea artificială sau ignorarea a costurilor să urmăreacă pur şi simplu consumarea fondurilor alocate. Departe de a „stimula” cererea şi creşterea economică, statul exercită, de fapt, un efect multiplicator negativ.[8]

Pe lângă costurile de extracţie şi cele provocate de ineficienţa funciară a statului, cheltuielile publice exercită şi un alt efect de evicţiune, la care se adaugă un efect de saturaţie. Primul apare din cauză că statul îşi finanţează cheltuielile prin constrângere sau îşi protejează activităţile prin privilegii legale, ceea ce face ca întreprinderile private să se confrunte cu o concurenţă neloială. Consecinţa este că intervenţia statului împiedică procesul de inovare, provocând în felul acesta stagnarea economiei: întreprinzătorii din sectorul privat caută în permanenţă noi opţiuni şi noi oportunităţi; programele etatiste sunt, dimpotrivă, inflexibile, administrate birocratic şi osificate prin reglementări imposibil de modificat altfel decât prin crearea unei noi majorităţi democratice.

Este adevărat că nu toate cheltuielile publice sunt la fel de ineficiente. Cheltuielile pentru educaţie, de exemplu, pot contribui la formarea capacităţilor productive ale indivizilor şi, deci, la cultivarea aptitudinilor lor de a munci şi de a-şi câştiga existenţa pe durata întregii vieţi.[9] Însă, chiar şi în acest caz, cheltuielile respective nu pot fi considerate „productive” în adevăratul sens al cuvântului, din cauza finanţării lor prin impozite. Căci, dacă problema este corect formulată, adică se ţine seama de costurile fiscale aferente, nu există nici o legătură susceptibilă a fi evidenţiată empiric între volumul cheltuielilor publice de acest gen şi prosperitate.

Oferta din partea statului disimulează faptul că piaţa liberă şi societatea civilă, cu sau fără scop lucrativ, sunt capabile să răspundă nevoilor de investiţii inclusiv în domenii ca educaţia şi crearea infrastructurilor. Bineînţeles, statul, prin modul său specific de finanţare, poate oferi mai multe bunuri de acest gen decât sectorul privat, mergând până la saturarea societăţii, de exemplu, cu diplome, însă aceasta cu preţul reducerii generale a prosperităţii.

În plan social, cheltuielile statului provoacă distorsiuni comportamentale: extracţia de resurse din sectorul privat diminuează stimulentele pentru a munci şi a investi. Ca urmare, cu cât prelevările sunt mai ridicate şi progresive, cu atât impactul lor negativ asupra producţiei este mai mare. Statul subvenţionează, de fapt, subutilizarea factorilor de poducţie şi alocarea lor suboptimală, deoarece face ca nemunca şi consumul să fie mai atractive decât activitatea productivă şi economisirea, de care depinde formarea capitalului.

Politica „socială” a statului are un efect contraproductiv dublu. În primul rând, programele etatiste au amintitul efect depresiv exercitat de fiscalitate asupra formării capitalului. În al doilea rând, programele de acest tip fac ca responsabilitatea indivizilor pentru propria lor soartă să scadă, deoarece toţi sunt puşi în aceiaşi situaţie şi sunt supuşi aceluiaşi regim. În modul acesta, egalitatea devine egalitarism.[10] În această „minunată lume nouă” (A. Huxley), nu numai că economisirea este mai greu de făcut, din cauza fiscalităţii ridicate, ci devine şi mai puţin dezirabilă, deoarece nevoile indivizilor sunt satisfăcute aparent prin oferta de bunuri şi servicii din partea statului. Cheltuielile statului descurajează, astfel, deciziile realmente raţionale ale indivizilor de a fi economi, de a contribui la sistemele private de pensii sau de sănătate etc., care diminuează prin ele însele tendinţele oneroase de a suprasolicita serviciile publice de acest gen, porniri fireşti la care incită  iluzia gratuităţii şi colectivizarea costurilor aferente. De aceea, „politica socială” este numită de unii autori „războiul tuturor împotriva tuturor”.[11] Spre deosebire de deciziile individuale de a aduna bani albi pentru zile negre şi de a contribui la serviciile de asigurări private, ori de donaţiile voluntare inspirate de caritate, prestaţiile sociale, deşi animate adesea de bune intenţii, crează, prin distorsionarea motivaţiilor, o sursă permanentă de tensiuni sociale, ducând în cele din urmă la diminuarea prosperităţii.

3. Soluţii de relansare a economiei

Impactul negativ al etatismului excesiv asupra creşterii economice şi nivelului de trai sugerează că creşterea cheltuielilor publice nu constituie o soluţie în contextul social-economic actual. Creşterea bunăstării chiar şi în condiţii de criză necesită,  dimpotrivă, reorientarea statului spre funcţiile sale de bază şi reducerea paralelă a costurilor de extracţie. Carantina instituită în multe ţări în timpul pandemiei învederează rolul muncii productive, al schimbului liber şi al economisirii în creşterea nivelului de trai: bunăstarea durabilă a societăţii nu are altă sursă. Prosperitatea ridicată şi răspândită pe scară largă se bazează pe o ofertă de bunuri şi servicii adaptată la cerinţele consumatorilor prin intermediul pieţei şi al acţiunii întreprinzătorilor.

Trebuie, deci, favorizată această modalitate raţională de creare a avuţiei prin degrevarea sa de sarcina fiscală excesivă impusă de întreţinerea şi acţiunea statului. În România, aceasta înseamnă, contrar unor promisiuni politice, menţinerea actualelor cote relativ reduse ale impozitului pe profit şi impozitului pe venitul întreprinderilor: această formă de impozitare este moderată, iar, ca urmare, nu descurajează activitatea economică. Majorarea acestor impozite ar avea efect contrar, deoarece, deşi sunt plătite de întreprinderi, sarcina fiscală aferentă este suportată, de fapt, de persoanele fizice: angajaţi, clienţi şi furnizori şi mai puţin proprietari. De aceea, majorarea impozitelor plătite de întreprinderi ar fi de departe cea mai dăunătoare măsură prin prisma relansării creşterii economice şi menţinerii unui grad rezonabil de ocupare a mâinii de lucru, deoarece afectează direct formarea capitalului productiv, destinat a fi reinvestit în activităţi economice sau în inovarea produselor şi proceselor de fabricaţie.[12]

A doua măsură necesară în cazul României este reducerea impozitului şi contribuţiilor pe salarii. Taxarea ridicată a muncii constituie o anomalie a sistemului fiscal românesc, ce contribuie la agravarea problemelor economico-sociale ale României: numărul mare de persoane în putere care nu muncesc şi nu îşi caută un loc de muncă, creşterea numărului beneficiarilor de ajutoare sociale, emigraţia etc. Reducând taxarea muncii, statul român s-ar putea consacra, în schimb, sarcinilor sale de bază şi reformării organizării sale foarte centralizate şi pletoricului său aparat administrativ.

O asemenea investiţie în viitor, realizată sub forma unor degrevări fiscale, este cel mai bun lucru ce se poate face în situaţia actuală a României: în modul acesta, resursele ar fi lăsate sectorului privat, care le-ar utiliza prin decizii individuale realmente raţionale, adoptate în funcţie de calculele economice de factură antreprenorială. Totodată, s-ar reduce risipa inerentă cheltuielilor politice şi birocratice.

Pe de altă parte, pentru a creşte responsabilitatea personală cu privire la viitor şi a diminua volumul cheltuielilor sociale, este posibilă creşterea vârstei de pensionare şi desfiinţarea pensiilor speciale. În România, speranţa de viaţă a crescut[13], greutatea muncii fizice s-a diminuat, riscurile accidentelor de muncă s-au redus, iar starea de sănătate s-a ameliorat. Ca urmare, menţinerea unui statut de rentier o lungă perioadă după viaţa activă nu se explică decât prin imobilismul instituţional al unui stat capturat de „vânătorii de rente”.[14] În aceste condiţii, reforma sistemului fiscal, puternic redistributiv, al României este benefică din mai multe puncte de vedere: permite atât reducerea costurilor de extracţie, cât şi relansarea economiei prin evitarea pensionării mult prea devreme a unui personal calificat şi experimentat.

Cea mai gravă eroare a politicilor de „relansare” constă în credinţa că dacă statul nu face ceva, nimeni altcineva nu poate face aceasta în locul său. Or, piaţa liberă şi societatea civilă, adică persoanele afectate în mod direct de deciziile pe care le iau, ştiind mai bine decât oricine altcineva ce nevoi au şi cum le pot satisface, sunt în măsură nu doar să producă bunurile şi serviciile socialmente necesare, ci o fac mai bine şi mai ieftin decât statul –  fără costurile de extracţie, ineficienţă, stagnare şi demotivare legate de un volum exagerat de cheltuieli publice. Chiar dacă nu există o soluţie „perfectă” la situaţia complexă în care se află economia mondială, este indubitabil că depăşirea multiplelor crize actuale necesită eliberarea energiilor şi resurselor în scopul relansării activităţii productive – în primul rând în interesul tinerelor generaţii, care sunt cele mai afectate de pierderea perspectivelor pe care o provoacă sarcina apăsătoare a întreţinerii statului.

Timişoara, 18 ianuarie 2023



[1]-Numeroase asemenea analize empirice sunt  efectuate periodic sub egida OCDE. A se vedea, de ex.,: A. Bassanini, S. Scarpetta, The Driving Forces of Economic Growth: Panel Data Evidence for the OECD Countries, OECD Economic Studies, vol. 2001/2,  https://doi.org/10.1787/eco_studies-v2001-art10-en

[2]-Aceste implicaţii sunt reflectate sintetic de indicii libertăţii economice publicaţi anual de agenţiile specializate. A se vedea, de ex., 2022 Index of Economic Freedom–The Heritage Foundation, https://www.heritage.org/index/; Economic Freedom of the World, 2022 Annual Report, https://www.libinst.ch/publications/LI-EFW-2022.pdf; Economic Freedom of the World: 2022 Annual Report, Cato Institute, https://www.cato.org/economic-freedom-world/2022

[3]-A se vedea în acest sens: A. Wooldridge, Aristocraţia talentului. Cum a creat meritocraţia lumea modernă, Polirom, Bucureşti, 2022; Aghion, C. Antonin, S. Bunel, Le Pouvoir de la destruction créatrice, Odile Jacob, Paris, 2020.

[4]-P. Minford, D. Meenagh, J. Wang, Testing a Simple Structural Model of Endogenous Growth, Centre for Dynamic Macroeconomic Analysis Conference Papers 2006, https://www.researchgate.net/publication/24126575

[5]-Idem

[6]-R. Rahn, H. Fox, What Is the Optimum Size of Government, Vernon K. Krieble Foundation, 1996.

[8]-D. Mitchell,, The Impact of Government Spending on Economic Growth, Backgrounder 1831, Heritage Foundation, March 2005.

[9]-S. Cerna, Teoria capitalului uman: analiza economică a educaţiei, ŒCONOMICA, 1-2/2020,

https://www.academia.edu/43643791/TEORIA_CAPITALULUI_UMAN_Oeconomica

[10]-S. Cerna, Morala îndoielnică şi pericolele statului social,

https://www.contributors.ro/morala-indoielnica-%C8%99i-pericolele-statului-social/

[11]-P. Salin, Libéralisme, Odile Jacob,  Paris, 2000, p. 500.

[12]-Cf. P. Bessard, L'illusion de l'imposition des entreprises, Institut Libéral, 2008, http://www.libinst.ch/publikationen/LI-Briefing-UnternBesteuer-f.pdf

[13]-Cf. V. Gheţău, Speranţa de viaţă a românilor,

https://www.contributors.ro/speranta-de-viata-a-romanilor/

[14]-Pentru analiza modului în care s-a ajuns în această situaţie, v. S. Cerna, Tranziţia şi grupurile de interese, Oeconomica, 2, 2011, p. 15-27,

https://www.academia.edu/36098063/TRANZITIA_SI_GRUPURILE_DE_INTERESE 

Urmărește Business Magazin

Am mai scris despre:
silviu cerna,
prosperitate

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.