Atacul americano-israelian care l-a eliminat pe liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, şi a lansat cea mai importantă aventură a Statelor Unite în Orientul Mijlociu de la războiul din Irak încoace i-a luat prin surprindere pe mulţi în Europa.

Confruntaţi cu o serie de crize în cascadă - de la un şoc petrolier în stilul anilor 1970 până la o ruptură transatlantică care zdruncină arhitectura de securitate a Europei - mulţi analişti au ajuns la aceeaşi concluzie: conflictul reprezintă prăbuşirea sistemului multilateral şi anunţă era dezordinii globale. Totuşi, această interpretare omite ceva mai profund. Războiul din Iran dezvăluie cum arată geopolitica atunci când chiar ideea de ordine se prăbuşeşte. Este vorba de „destrămarea ordinii”. Distincţia contează.

Dezordinea este ceea ce se întâmplă atunci când regulile stabilite sunt încălcate în mod deliberat. A descrie o situaţie ca fiind în dezordine înseamnă, paradoxal, a afirma că normele comune încă există, chiar când sunt încălcate. Destrămarea ordinii, în schimb, apare atunci când aceste norme sunt depăşite de evenimente şi nu mai există o înţelegere comună asupra a ceea ce înseamnă binele şi  răul sau chiar adevărul însuşi.

În locul lor rămâne o incertitudine profundă, ireductibilă.

În loc să fie guvernat de reguli comune, sistemul internaţional este acum afectat de izbucniri episodice de constrângere şi represalii. Războiul din Iran este un exemplu în acest sens: atacul din 28 februarie care l-a ucis pe Khamenei şi a declanşat runda actuală de escaladare regională a avut loc în timp ce negocierile erau încă în desfăşurare, evocând atacul surpriză de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941, când negociatorii japonezi încă se aflau la Washington pentru discuţii cu SUA. Mai rău, dreptul şi instituţiile internaţionale s-au dovedit în mare parte ineficiente în a împiedica America, Israelul şi Iranul să încalce în mod deschis normele de bază împotriva asasinării sau răpirii liderilor politici, atacurilor asupra infrastructurii civile şi chiar a tabuului de lungă durată din războaiele de agresiune.

Text de Mark Leonard, directorul Consiliului European pentru Relaţii Externe. Acest articol a fost distribuit de Project Syndicate

Un aspect crucial este că principalii actori ai războiului nu par să fie conştienţi deloc de faptul că încalcă regulile. Când tancurile conducătorului rus Vladimir Putin au intrat în Ucraina în 2022, Kremlinul a prezentat o mulţime de justificări legale pentru invazie - recunoaşterea implicită a faptului că se comitea o crimă. Prin contrast, când preşedintele american Donald Trump a ameninţat că va ataca infrastructura civilă a Iranului sau când secretarul de război (apărare) Pete Hegseth a declarat că armata nu va arăta „niciun compromis, nicio milă”, au existat puţine indicii că vreunul dintre ei ştia sau îi păsa că susţine comiterea de crime de război. Nicio arhitectură instituţională nu poate funcţiona atunci când actorii principali încetează să respecte regulile. Aceasta este esenţa distincţiei dintre dezordine şi destrămarea ordinii: una implică încălcarea regulilor; cealaltă înseamnă că nu mai există reguli convenite în comun.

Ca răspuns la atacurile americane şi israeliene, Iranul a închis Strâmtoarea Ormuz, ducând la creşterea preţurilor globale la energie, îngrăşăminte şi alimente.

Policriza este noua normalitate

Noua eră a destrămării ordinii nu poate fi atribuită doar lui Trump, chiar dacă atitudinea lui teatrală a ajuns să o întruchipeze. El este mai bine înţeles mai degrabă ca un simptom decât ca o cauză principală a unei lumi care şi-a pierdut principiile organizatorice. Forţele mai profunde care conduc această transformare sunt structurale: perturbări economice, schimbări climatice, progrese tehnologice şi schimbări demografice, toate convergând spre fundamentele ordinii globale existente. Drept urmare, crizele devin mai complexe, mai puţin previzibile şi potenţial catastrofale. În loc să se răspândească pur şi simplu, ele se intersectează adesea unele cu altele. Într-o lume hiperconectată, contagiunea, punctele de cotitură şi volatilitatea extremă devin norma.

Economistul Ian Goldin de la Oxford a numit această dinamică „defectul fluturelui”, folosind imaginea familiară a unui fluture care bate din aripi într-o parte a lumii şi declanşează un uragan în cealaltă parte pentru a ilustra potenţialul distructiv al interdependenţei globale. O versiune mai blândă a acestei dinamici s-a manifestat în timpul pandemiei de COVID-19, care a declanşat rapid o criză economică globală, pe măsură ce lanţurile de aprovizionare s-au blocat, iar naţionalismul în ceea ce priveşte vaccinurile a adâncit tensiunile geopolitice. Schimbările dramatice provin adesea din impactul cumulativ al unor perturbări mai mici. Războiul din Iran exemplifică tipul de policriză permanentă care este probabil să definească deceniile următoare. Nu vorbim de o singură criză, ci mai degrabă de cinci: un şoc al aprovizionării cu energie, ameninţarea cu proliferarea nucleară, prăbuşirea securităţii regionale, o perturbare economică globală şi o ruptură transatlantică, toate desfăşurându-se în succesiune rapidă.

Ca răspuns la atacurile americane şi israeliene, Iranul a închis Strâmtoarea Ormuz, ducând la creşterea preţurilor globale la energie, îngrăşăminte şi alimente. Chiar şi după ce strâmtoarea se va redeschide şi Trump îşi ridică propria blocadă asupra porturilor iraniene, şocul va avea efecte dăunătoare pe termen lung asupra bugetelor ţărilor asiatice, a ratelor dobânzilor din Europa şi a rezervelor strategice de energie la nivel mondial. În cazul în care fragilul armistiţiu se prăbuşeşte şi preţurile continuă să crească, presiunile rezultate asupra costului vieţii ar putea stimula mişcările populiste în întreaga Europă înainte de alegerile regionale critice din Germania şi de alegerile prezidenţiale de anul viitor din Franţa.

Pentru a înţelege de ce răspunsurile occidentale continuă să eşueze, este util să distingem între două moduri concurente de a gândi despre ordine. Prima ar putea fi numită Abordarea Arhitectului. După căderea Zidului Berlinului, liderii din Europa şi SUA au crezut că au descoperit modelul suprem pentru organizarea lumii, punându-şi încrederea într-un set de reguli şi instituţii menite să menţină stabilitatea globală. Chiar soarta acestui sistem este acum în joc. De la invazia rusească în Ucraina, păstrarea „ordinii bazate pe reguli” a devenit laitmotivul politicii externe occidentale, reflectată în documentele de strategie, discursurile liderilor şi comunicatele summitelor G7 şi NATO. Liderii europeni, în special, tind să fie precauţi faţă de schimbare, presupunând că aceasta mai degrabă va submina decât va consolida sistemul. Având cel mai mult de câştigat de pe urma ordinii existente, ei se aşteaptă ca alţii să o îmbrăţişeze sau să construiască o alternativă. În acest sens, ei gândesc ca arhitecţii, concentrându-se pe structura instituţională a lumii.

 Ascensiunea statelor-artizani

A doua modalitate de a gândi despre ordinea internaţională ar putea fi numită Abordarea Artizanului. Aceasta presupune că, într-o epocă a dezordinii, sarcina principală a guvernelor este de a supravieţui, poziţionându-se în acelaşi timp pentru a beneficia de perturbări. China este principalul exponent al acestei viziuni, dar aceeaşi logică pare să conducă multe puteri în ascensiune, de la India şi Turcia până la Arabia Saudită şi Africa de Sud. Aceste state nu s-au numărat printre arhitecţii ordinii actuale şi s-au obişnuit să adapteze şi să revizuiască cadrele concepute de alţii. În ciuda dimensiunii şi influenţei lor, acestea demonstrează pragmatismul şi flexibilitatea artizanilor - reparând, reutilizând şi recombinând elemente existente pentru a crea ceva nou, în loc să proiecteze sisteme de la zero.

Desigur, aceste două modele analitice nu corespund întotdeauna elaborării politicilor din lumea reală. Totuşi, ele surprind diviziunea tot mai mare dintre cei care fac planuri măreţe şi cei care îmbrăţişează schimbarea şi se adaptează la ea. În timp ce arhitecţii urmăresc viziuni îndrăzneţe şi sunt adesea paralizaţi de decalajul dintre design şi realitate, artizanii caută să înţeleagă încotro se îndreaptă lumea şi să profite la maximum de eventualele situaţii emergente. Arhitecţii tind să se descurce bine într-o lume previzibilă. Însă într-un peisaj geopolitic complex, în continuă schimbare, artizanii au un avantaj. Timp de decenii, politica internaţională a fost modelată de arhitecţii occidentali ale căror viziuni expansive au condus la crearea unei ordini globale bazate pe instituţii universale şi o noţiune liniară de progres.

În locul lor rămâne o incertitudine profundă, ireductibilă. În loc să fie guvernat de reguli comune, sistemul internaţional este acum afectat de izbucniri episodice de constrângere şi represalii.

Artizanii sunt mai bine echipaţi pentru a naviga prin incertitudinea radicală a unei lumi în care nimeni nu pare să recunoască regulile. Conduita Iranului în războiul său cu SUA şi Israelului este un exemplu excelent al unui stat artizan în acţiune. Lipsită de superioritate aeriană, paritate militară convenţională sau aliaţi de încredere, Republica Islamică nu a încercat să poarte războiul în paradigma Americii. În schimb, a identificat singurul punct de pârghie asimetrică, strâmtoarea Ormuz, şi apoi s-a bazat pe structura sa de comandă descentralizată pentru a se adapta la condiţiile în schimbare. Prin închiderea strâmtorii, în loc să urmărească o confruntare convenţională pe care nu ar fi putut-o câştiga, Iranul a transformat conflictul dintr-o competiţie militară într-una de rezistenţă economică, în care are în mod clar avantajul. În consecinţă, negocierile secundare au ajuns să se concentreze mai degrabă asupra strâmtorii în sine decât asupra problemelor care au atras SUA în război: schimbarea de regim, stocurile de uraniu îmbogăţit ale Iranului, programul său de rachete şi sprijinul pentru intermediari regionali. În acelaşi timp, SUA sunt din ce în ce mai constrânse de propriile preconcepţii arhitecturale. Paradoxal, în timp ce Trump este un perturbator instinctiv - un agent al haosului cu puţină răbdare pentru cadrele instituţionale - maşinăria militară şi diplomatică pe care o comandă continuă să funcţioneze conform unei logici arhitecturale. SUA au intrat în războiul din Iran cu un set de obiective maximaliste care aveau puţină legătură cu ceea ce putea oferi în mod realist puterea militară americană. Înarmate cu sisteme de ţintire bazate pe inteligenţă artificială de ultimă generaţie şi instrumente futuriste, precum aşa-numitul Ghost Murmur - un magnetometru cuantic cu rază lungă de acţiune despre care se spune că poate urmări semnalul electromagnetic al bătăilor inimii umane şi îl poate izola de zgomotul de fundal - SUA au realizat performanţe tactice impresionante. Dar, deşi tehnologia de ultimă generaţie ar fi putut permite atacul iniţial care a eliminat o mare parte din conducerea superioară a Iranului şi recenta salvare a pilotului american blocat în munţi, când Teheranul a închis strâmtoarea administraţia Trump s-a trezit incapabilă să-şi împace marile ambiţii cu realitatea apărării improvizate a Iranului.

Manualul de strategie învechit al Europei

Să-mi fie iertată presupunerea că europenii, ca arhitecţi prin excelenţă, nu sunt potriviţi pentru o epocă a destrămării dezordinii. Cu siguranţă aceştia au suferit în mod disproporţionat de pe urma războiului american din Iran, având în vedere expunerea lor la volatilitatea pieţei energetice. Mai mult, elaborarea politicilor europene a devenit, de asemenea, sinonimă mai degrabă cu suprareglementarea, cu întâlnirile nesfârşite despre întâlniri  viitoare şi disputele privind curbura ideală a bananelor decât cu acţiuni horărâte.

Însă Europa este mai bine echipată pentru această lume decât îşi dă seama, deoarece istoria, instituţiile şi cultura sa politică reflectă tradiţii profunde de adaptare şi rezilienţă. Uniunea Europeană în sine nu a fost produsul unui mare design arhitectural, iar prosperitatea şi securitatea blocului nu sunt rezultatul unui singur plan, executat cu atenţie. Contrar la ceea ce pare, proiectul european a evoluat prin încercări şi erori continue. Ceea ce a început sub forma Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului s-a transformat într-o uniune vamală, apoi într-o piaţă unică şi, în cele din urmă, într-o uniune monetară cu propria monedă. Numărul de membri s-a extins treptat, de la şase state la nouă, apoi la 12, 15, 25 şi, în final, la 27. Unele iniţiative promiţătoare, cum ar fi Comunitatea Europeană de Apărare, au eşuat complet. Altele au apărut ca răspuns la crize: guvernele europene au consolidat cooperarea în domeniul securităţii după războaiele balcanice, au urmărit consolidarea fiscală în urma crizei datoriilor din zona euro, au extins colaborarea în domeniul sănătăţii publice ca răspuns la COVID-19 şi, cel mai recent, au accelerat integrarea în domeniul apărării în urma invaziei la scară largă a Ucrainei de către Rusia. Provocarea cu care se confruntă Europa astăzi este de a valorifica această experienţă şi de a dezvolta un cod artizanal care să o poată ghida prin criza actuală din Orientul Mijlociu şi prin viitoarea eră a destrămării ordinii. În acest scop, factorii de decizie politică ar trebui să se concentreze pe trei priorităţi cheie. În primul rând, liderii europeni trebuie să accepte realitatea şi  să nu mai urmărească o aparenţă de stabilitate.

Un aspect crucial este că principalii actori ai războiului nu par să fie conştienţi deloc de faptul că încalcă regulile Nicio arhitectură instituţională nu poate funcţiona atunci când actorii principali încetează să respecte regulile.

Cu cât încetează mai repede să caute cadre generale şi se concentrează pe obiective concrete, cum ar fi neproliferarea nucleară şi prevenirea declanşării şocurilor economice sistemice de către crizele regionale, cu atât mai repede pot dezvolta strategii care funcţionează cu adevărat. Mai presus de toate, trebuie să recunoască faptul că crize precum războiul din Iran nu mai sunt probleme de evitat, ci situaţii cu care trebuie să se descurce. În al doilea rând, factorii de decizie politică europeni trebuie să îşi regândească abordarea faţă de interdependenţă. Închiderea strâmtorii Ormuz, la fel ca pandemia şi războiul din Ucraina, a scos în evidenţă riscurile dependenţei excesive de un singur furnizor sau punct de blocare. Ţările europene înţeleg acum că trebuie să îşi diversifice lanţurile de aprovizionare, dar odată cu apariţia migraţiei şi a tehnologiei ca arene de concurenţă, acestea trebuie să devină mai puţin reticente în a exercita presiuni asupra altora, fie că este vorba de Rusia, China sau chiar SUA. Mai presus de toate, ţările europene trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru propria securitate. Prea mult timp au externalizat funcţiile de bază către structuri externe - NATO, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Naţiunile Unite - în loc să îşi dezvolte capacităţile. Rezultatul este pasivitatea strategică şi dependenţa de conducerea americană. Pentru a supravieţui erei dezordinii, Europa va trebui să îşi sporească cheltuielile pentru apărare şi să îşi extindă industria internă de armament, să îşi consolideze rezistenţa societăţii şi să se pregătească să acţioneze fără SUA atunci când este necesar.

Cel mai mare pericol, însă, constă în strategia învechită a Europei. Deşi regulile, întâlnirile şi planurile i-au servit bine timp de decenii, agăţarea de aceste instrumente riscă acum să-i orbească pe lideri faţă de realităţile dure ale destrămării ordinii globale. Războiul din Iran nu este o aberaţie; este primul dintre multe teste.    

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru