De câţiva ani, fac un drum de 6 ore dus, 6 ore întors, o dată pe lună, spre centrul ţării. Mă îngrijora timpul pierdut în maşină, până când am avut o zi în Bucureşti în care am petrecut 2 ore şi jumătate pentru a merge la două programări la medic şi la serviciu, în aceeaşi zi.

Un oraş în care trei drumuri banale îţi consumă jumătate de zi îţi schimbă percepţia despre distanţă: deodată 300 de kilometri în afara capitalei par mai previzibili decât 8 kilometri în interiorul ei.Traficul nu mi-a afectat doar agenda, ci şi relaţiile. Nu mai răspund „da” spontan la invitaţii. Când m-a invitat o prietenă la ea —Aviatorilor– Parcul Carol, am calculat: 40 de minute dus, 40 înapoi. Nu m-am mai dus, am terminat munca la ora 19. Practic nu mai aveam timp decât de un drum spre casă. În aceeasi logică, nici nu mai ştiu când am văzut-o ultima dată pe cea care locuieşte în Piaţa Sudului. Bucureştiul este pe locul 5 în lume în clasamentul celor mai congestionate oraşe, potrivit TomTom Traffic Index. În medie, pierdem anual peste 150 de ore în trafic. Asta înseamnă aproape patru săptămâni dintr-un an — o lună de viaţă pe care o petrecem aşteptând la semafor. „Ceea ce numim progres,” scria Oliver Burkeman în Four Thousand Weeks, „a fost adesea doar capacitatea noastră tot mai mare de a ne grăbi între lucruri fără să apucăm să trăim cu adevărat vreunul dintre ele”.

E o frază care pare scrisă pentru Bucureşti. Practic plătim mai mult ca să trăim mai puţin. Preţurile sunt vestice – chirii, restaurante, servicii – dar soluţiile urbane nu sunt. Nu câştigăm timp, nu câştigăm sănătate, nu câştigăm aer curat. Oraşul te face să plăteşti dublu pentru confort şi să primeşti stres la schimb. Calitatea vieţii nu înseamnă câte malluri ai la un kilometru distanţă, ci cât timp îţi rămâne după ce supravieţuieşti zilei de lucru. Cât de des poţi dormi normal, merge la un control  medical sau sta cu copilul fără să te uiţi la ceas. Timpul pierdut în trafic fură mai mult decât minute — fură posibilitatea de a avea o viaţă între task-uri. Problema nu e doar lipsa metroului în anumite zone sau infrastructura insuficientă. E faptul că oraşul funcţionează pe o logică a supravieţuirii, nu a vieţii. Degeaba adăugăm benzi, dacă adăugăm şi mai multe maşini. Degeaba construim locuinţe noi, dacă nu le conectăm la un sistem coerent de transport. Şi totuşi, Bucureştiul are avantajele lui — de aceea rămânem. E oraşul cu cea mai mare ofertă culturală, profesională şi medicală din România, oraşul în care poţi vedea aceeaşi trupă ca la Berlin, poţi găsi joburi din industrii care nici nu există în alte oraşe şi poţi avea acces la tratamente în aceeaşi zi. E oraşul oportunităţii, dar şi al taxei invizibile numite timp pierdut. Câştigăm mai mulţi bani, dar pierdem mai mult timp. Şi atunci întrebarea este ce mai câştigăm de fapt dacă singura resursă pe care nu o putem reface — timpul — se pierde constant?  

Ce au făcut alte oraşe ca să decongestioneze traficul?

În Viena, programările medicale, actele administrative şi transportul public sunt gândite pe aceeaşi logică a „drumului unic”: pleci de acasă, rezolvi trei lucruri pe aceeaşi axă şi te întorci. Nu există ideea de „te plimbi prin oraş ca să legi lucruri”, oraşul e desenat ca să nu te plimbi inutil. De aceea naveta medie rămâne sub 30 de minute.

Copenhaga nu a convins oamenii să renunţe la maşină, ci a făcut maşina mai ilogică. A redus locurile de parcare treptat, a ridicat preţul parcării în centru şi a creat piste continue, directe, fără întreruperi. În momentul în care bicicleta te duce mai rapid, mai ieftin şi fără stres, nu ai nevoie de ecologie ca argument.

Parisul a înţeles că spaţiul nu se multiplică, se redistribuie. A eliminat benzi întregi de maşini şi le-a transformat în coridoare pietonale şi ciclabile pe axele cele mai folosite. A instituit „oraşe de 15 minute” prin reglementare. Fiecare cartier trebuie să ofere acces la educaţie, sănătate şi alimentaţie fără traversarea capitalei.

Berlinul a atacat problema nu prin drumuri, ci prin timp: a creat huburi de proximitate — spaţii publice unde poţi lucra două ore între întâlniri, ca să nu mai faci dus-întors. De aceea oamenii nu pleacă acasă ca să revină înapoi prin traficul de vârf.

Ioana Matei este editor-şef, Business Magazin