Ritmul de dezvoltare al umanităţii este astăzi mai rapid decât în aproape orice perioadă din istorie. Progresul se vede în tehnologie, medicină, ştiinţă şi în modul în care trăim. Am ajuns să facem lucruri pe care doar ni le puteam imagina (sau nici măcar atât). Astăzi putem edita ADN-ul pentru a trata anumite boli genetice, am trimis roboţi pe Marte care explorează planeta şi trimit date înapoi pe Pământ, se pot realiza transplanturi de faţă sau de mâini, poţi merge cu maşini fără şofer, iar China a testat chiar şi maşini zburătoare.

Paradoxul este că, în timp ce devenim tot mai avansaţi din punct de vedere tehnologic, nu reuşim întotdeauna să evoluăm la fel de mult ca societate. Deşi suntem capabili să realizăm descoperiri extraordinare, continuăm să pornim războaie şi să distrugem vieţi. Empatia, cooperarea şi capacitatea de a învăţa din greşelile trecutului par uneori să rămână în urmă, iar conflictele armate ajung să fie privite ca ceva aproape obişnuit în lume.

Sorin Pâslaru, redactorul şef ZF, spunea într-o opinie recentă că una din problemele celui mai recent război este că „stocurile cu ură” nu se termină prea repede.

La sfârşitul zilei, după toate dezbaterile pe care le putem avea, din toate perspectivele din care putem privi (politice, economice, istorice) – despre ce e vorba de fapt într-un război? Despre ură? Setea de putere? Lipsa empatiei?

Poate că, în esenţă, este vorba despre incapacitatea oamenilor de a rezolva conflictele fără violenţă. În timp ce lumea noastră devine tot mai avansată din punct de vedere tehnologic, relaţiile dintre oameni par uneori să rămână blocate în aceleaşi tipare vechi de mii de ani. Şi noi, cu toţii, permitem asta. Dar oare putem avea vreun control asupra ceva?

Devine tot mai greu să îţi trăieşti viaţa ca şi cum totul ar fi normal. Să mergi la muncă, să îţi faci planuri, să îţi îndeplineşti responsabilităţile de zi cu zi, în timp ce ştii că în alte părţi ale lumii oameni îşi pierd casele, familiile sau vieţile din cauza războaielor. În timp ce vezi lucrurile astea non stop pe telefon, pe orice reţea socială, la toate publicaţiile de presă. Există o ruptură care devine din ce în ce mai mare între realitatea noastră de zi cu zi şi realitatea celor care trăiesc direct aceste conflicte. Încercăm să ne continuăm vieţile, dar gândul că astfel de tragedii se întâmplă constant face ca această „normalitate” să pară uneori fragilă.

Pentru generaţiile tinere, mai ales pentru noi cei din generaţia Z, războiul trebuia să rămână doar ceva despre care să citim în manualele de istorie, ceva despre care aflăm în documentare sau muzee. Am crescut cu impresia că, oricât de complicată ar fi lumea, există totuşi nişte limite peste care omenirea nu va mai trece. Există tratate, există organizaţii, există umanitate. Cred că asta ne şochează pe noi cel mai tare acum: să descoperim că trăim într-o lume în care războaiele sunt permise şi se desfăşoară în paralel cu viaţa noastră.

Nu există nicio concluzie pe care să o pot trage zilele astea. Poate doar ne dezvoltăm atât de mult încât nu ne mai pasă de nimic. Poate doar vrem să vedem cât putem împinge limitele, cât de mult putem distruge, la câte vieţi putem renunţa (şi culmea – să avem şi explicaţii, justificări). Poate ura e mai prezentă în lumea asta decât am vrut să credem. Poate trebuie să reînvăţăm empatia – de la definiţie până la practică.

Indiferent de explicaţiile pe care le primim şi pe care le oferim şi noi la rândul nostru, rezultatul este mereu acelaşi: vieţi pierdute, oraşe distruse şi generaţii marcate de traumă. În spatele strategiilor şi al deciziilor politice se află întotdeauna oameni reali care plătesc preţul acestor conflicte.