Mai nou, indiferent de poziţia în companie şi în organigramă, toată lumea vrea să fie cool. Şi aici nu mă refer numai la îmbrăcăminte, ci la modul de management, de conducere, de interacţiune cu angajaţii din subordine. Oricum, nu mai există acest concept, angajaţii din subordine, care este depăşit, al secolului trecut, ci coleg, prieten, chiar tovarăş în sensul de astăzi al cuvântului. Consultanţii, psihologii, coachii îi îndeamnă şi pe cei din management, chiar la cel mai înalt nivel, să lase duritatea deoparte, să arate empatie, vulnerabilitate, să se ţină de mână cu colegii, să fie percepuţi ca unul dintre ei, nu ca cineva care stă într-un birou, într-un turn de fildeş şi nu ştie ce se întâmplă într-o companie, cu ce probleme se confruntă angajaţii. Piaţa este plină de cursuri de leadership de acest gen, iar directorii executivi încearcă să fie în ton cu vremurile. Managerului de astăzi i se cere ca, pe lângă rezultatele financiare şi de business pe care trebuie să le atingă, să fie empatic cu cei din jur, să asculte, să dea dovadă de înţelegere când ajunge în situaţia să audă de problemele angajaţilor. Dacă directorii de top nu stau şi ei la rând la cafea, la împinge-tava, sunt percepuţi ca fiind distanţi, reci, persoane care nu vor să interacţioneze uman cu cei din subordine.

În filmul Diavolul se îmbracă de la Prada 2 a fost o secvenţă în care Miranda, personajul principal care o întruchipează pe Anna Wintour, celebrul editor dur al Vogue, este nevoită să coboare în cafeteria redacţiei (nici nu ştia unde este) pentru a se întâlni cu o echipă de restructurare trimisă de cel care preluase conducerea trustului. Iar angajaţilor le-a căzut faţa când au văzut-o pentru prima dată acolo şi nu ştiau ce se întâmplă. Dacă un director executiv nu dovedeşte empatie, nu-i ascultă pe cei din echipă (pe cei din subordine este un concept depăşit), riscă să primească puncte negative la evaluare şi să fie tăiat la promovare sau pentru obţinerea unor alte poziţii. Tuturor directorilor executivi li se recomandă că trebuie să spună angajaţilor/colegilor că ei sunt cei mai importanţi într-o companie, că fără ei firma nu merge, că sunt cele mai valoroase active pentru business. Toată această atitudine cool, de prietenie corporatistă, de empatie, cade atunci când firma începe să piardă teren, când nu se mai fac bugetele, când nu se mai dau bonusuri, când rezultatele sunt sub aşteptările acţionarilor, când apar probleme. Pentru că atunci acei şefi empatici, înţelegători trebuie să ia măsuri dure, să restructureze organigramele, să dea oameni afară. Iar dacă ei nu iau aceste măsuri şi nu le implementează, ei vor fi daţi afară primii, nu angajaţii. Aşa că peste noapte tot discursul privind cât de importanţi sunt angajaţii şi colegii cu care lucrează dispare, iar locul trebuie să fie luat de alte discursuri, de alte decizii etc. Iar angajaţii nu mai înţeleg acest lucru, cum de acum o lună stăteau la cafea, stăteau într-un team building cu şeful, îşi povesteau istoriile personale, erau tovarăşi, iar peste noapte acel şef cool şi empatic trebuie să-i dea afară cu sânge rece, fără să ţină cont de nicio situaţie. De foarte multe ori când companiile încep să aibă probleme acţionarii aduc un alt tip de management, de restructurare, care să nu fie ataşat emoţional de angajaţi şi care poate să-i dea afară de pe-o zi pe alta, fără să aibă remuşcări. Sunt directori buni care pun pe piaţă o companie, apoi vin alţii care pot să dezvolte acea companie, apoi vin alţii care sunt mai empatici, sunt mai cool şi pot să atragă talente, apoi vin directorii de restructurare, care trebuie să reducă costurile, să încerce să schimbe cursul unei afaceri care pierde teren. Odată cu apariţia companiilor din tehnologie care au câştigat teren, pe piaţă au apărut alţi lideri, alt tip de şefi, mult mai tineri, care nu se mai îmbrăcau în costum, ci în tricouri şi hanorace, nu mai aveau pantofi lăcuiţi, ci umblau în şlapi şi adidaşi. Dar atâta timp cât aceste companii din tehnologie erau viitorul, făceau bani, bani foarte mulţi, şi noii lideri, de multe ori chiar principalii acţionari, au fost acceptaţi în birourile băncilor, în birourile fondurilor de investiţii, unde ţinuta era clasică, unde ierarhia era foarte clară. În noile companii de tehnologie ierarhia nu mai era în prim-plan, biroul şefului fiind chiar în mijlocul angajaţilor, spre deosebire de vechile companii, de bănci, unde birourile top managementului sunt la etajele superioare şi foarte puţini ajung acolo, chiar dintre angajaţi. Acest model, al companiilor din tehnologie, a început să se extindă şi către alt gen de firme, cu o istorie seculară, dar acest model nu merge pentru toată lumea, nu se potriveşte chiar la toată lumea. Ca o companie să meargă bine, ca un business să meargă bine, trebuie să existe o ierarhie clară, deciziile trebuie să fie mai puţin empatice şi de aceea lucrurile nu trebuie amestecate.

Este interesant să fii cool, dar nu întotdeauna este cel mai bun model de management/leadership.  

(cristian.hostiuc@zf.ro)