Am ajuns pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris, intr-una din serile trecute, si am fost intampinat de un sofer trimis de un prieten francez. Soferul tinea in mana un semn cu numele meu pe el, dar in timp ce ma apropiam am observat ca purta o foarte agitata conversatie cu sine insusi. Cand am ajuns aproape de el, mi-am dat seama ca avea un dispozitiv Bluetooth la telefonul mobil si ca era adancit in conversatie. Am aratat spre mine ca fiind persoana pe care el trebuia s-o intalneasca, iar el a dat din cap si a continuat sa vorbeasca cu cine o fi fost la celalalt capat al firului. Cand a ajuns si bagajul meu, l-am apucat de maner; soferul a aratat spre iesire si eu l-am urmat, in timp ce el continua sa vorbeasca la telefon. Cand am intrat in masina, l-am intrebat daca stie unde e hotelul meu, iar el a raspuns ca „nu“. I-am aratat adresa - dupa care s-a intors la convorbirea telefonica. Dupa ce masina s-a pus in miscare, am vazut ca rula un film pe ecranul consolei - pe display-ul plat pe care de obicei se prezinta sistemul de navigatie GPS. Am observat asta pentru ca intre vorbitul lui la telefon si film abia ma puteam concentra. Eu, din nefericire, eram pe scaunul din spate, incercand sa termin un articol la laptop. Cand am scris tot ce am putut, mi-am scos iPod-ul si am ascultat un album Stevie Nicks, in vreme ce el a continuat sa vorbe-asca, sa conduca si sa se uite la film. Dupa ce am ajuns la hotel, am reflectat asupra calatoriei: eu si soferul fusesem impreuna timp de o ora si ambii facuseram sase lucruri diferite: el a condus, a vorbit la telefon si s-a uitat la film, eu am calatorit, am lucrat la laptop si am ascultat muzica la iPod. Un singur lucru n-am facut niciunul: sa vorbim unul cu celalalt.

Pacat. El probabil ca ar fi avut multe sa-mi spuna. Cand i-am spus asta prietenului meu Alain Franchon, editor la Le Monde, a avut o sclipire: „Cred ca era corespondentilor externi care citeaza soferi de taxi s-a terminat. Soferul de taxi e acum prea ocupat ca sa-ti mai furnizeze si un citat“.

Alain are dreptate. Stiti vechea poveste „dupa cum mi-a spus soferul meu de taxi din Paris despre alegerile din Franta...“. Ei, puteti sa va luati gandul ca o sa mai cititi articole care sa inceapa asa. Soferul meu era prea ocupat ca sa salute, nicidecum sa-si mai dea cu parerea despre politica.

Va spun toate astea pentru ca ilustreaza ceva ce am simtit din ce in ce mai des in ultima vreme - ca tehnologia ne desparte mai mult decat ne uneste. Da, tehnologia poate face ca cel de departe sa fie perceput ca fiind aproape. Dar poate face si ca cel apropiat sa fie perceput drept foarte indepartat. Dupa cate mi-am dat seama, soferul meu vorbea cu parintii. Ce frumos! Dar asta a insemnat ca noi doi sa nu vorbim deloc. Si stateam la jumatate de metru unul de celalalt.

Cand i-am spus asta - doi oameni care fac sase lucruri, alocand doar o mica parte din atentie pentru celalalt -, Lindei Stone, specialistul care a etichetat odinioara boala epocii internetului drept „atentie partiala continua“, ea a remarcat: „Suntem atat de accesibili, suntem inaccesibili. Nu putem sa gasim butonul de oprire al aparatelor noastre ... Vrem sa umblam cu un iPod atat ca sa ne ascultam propriile preferinte muzicale cat si ca sa ne protejam in fata restului lumii si de zgomotul ei. Suntem oriunde; numai acolo unde suntem fizic nu suntem“.

Cu o luna in urma eram in San Francisco si ma plimbam. Stateam la o intersectie as-teptand sa traversez, cand un barbat care facea jogging - avea si un iPod - a ajuns langa mine. De indata ce s-a facut verde, a sprintat pe trecere. Dar o femeie care era la volan - si care trecuse pe galben - aproape ca ar fi intrat in el, daca n-ar fi reusit sa puna frana. Femeia tinea un telefon mobil la urechea dreapta si conducea cu mana stanga. M-am gandit ca tocmai am fost martorul primei stiri locale postmoderne si mi-am inchipuit inceputul in minte: „O femeie care conducea in timp ce vorbea la telefonul mobil a dat peste un barbat care facea jogging traversand strada in timp ce asculta la iPod. Amanunte in pagina 6“. Hei, imi place sa am o multime de contacte si o conexiune rapida, dar intr-o epoca in care atatia dintre oamenii pe care ii stii - si mai multi dintre cei pe care nu ii stii - te pot contacta prin e-mail sau la telefon, gasesc coplesitoare aceasta epoca a intreruperilor. Eram mult mai destept cand puteam face doar un singur lucru deodata. Stiu ca nu sunt singurul. Cu cateva saptamani in urma incercam sa-l gasesc pe prietenul meu Yaron Ezrahi din Ierusalim. L-am tot sunat pe telefonul mobil si n-am primit nici un raspuns. In cele din urma l-am sunat acasa. „Yaron, ce s-a intamplat cu telefonul tau mobil?“, l-am intrebat. „Mi-a fost furat in urma cu cateva luni“, a raspuns el, adaugand ca s-a decis sa nu-l inlocuiasca pentru ca suna tot timpul si nu-l lasa sa se concentreze la ce avea de facut. „De atunci, primul lucru pe care il fac in fiecare dimineata este sa-i multumesc hotului si sa-i doresc sa aiba o viata lunga.“

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 22 noiembrie al BUSINESS Magazin

Traducerea Si adaptarea de Mihai Mitrica