Ce stim insa este ca Brown si Alistair Darling, ministrul de finante, au creionat esenta efortului global de salvare, alte state bogate incercand sa le urmeze exemplul. Este o intorsatura neasteptata. Guvernul britanic este, la urma urmei, un partener junior cand vine vorba despre afacerile economice internationale. Este drept ca Londra este unul dintre cele mai mari centre financiare ale lumii, dar economia britanica este cu mult mai mica decat cea americana si Banca Angliei nu are influenta Rezervei Federale sau a Bancii Centrale Europene. Asa ca nu te-ai astepta ca Marea Britanie sa joace un rol de frunte in astfel de chestiuni.

 

Dar guvernul Brown s-a aratat dornic sa judece limpede criza financiara si sa actioneze rapid dupa propriile concluzii. Si aceasta combinatie de limpezime si hotarare nu a mai fost egalata de niciun alt guvern occidental, cu atat mai putin de cel al SUA.

 

Care este natura crizei? Detaliile pot fi innebunitor de complexe, dar fundamentele sunt simple. Spargerea bulei imobiliare a dus la pierderi masive pentru oricine a cumparat active care aveau la baza ipoteci; acele pierderi au lasat multe institutii financiare cu prea multe datorii si prea putine fonduri ca sa furnizeze creditele de care are nevoie economia sa se dezvolte; institutiile financiare cu probleme au incercat sa-si acopere datoriile si sa-si suplimenteze capitalul prin vanzarea de active, dar aceasta a dus la scaderea preturilor, reducandu-le capitalul si mai mult.

 

Ce se poate face pentru a opri criza? Sprijinirea proprietarilor de case, desi de dorit, nu poate preveni pierderile masive de pe urma creditelor neperformante si in orice caz isi va face efectele prea incet ca sa ajute in panica actuala. Cel mai firesc lucru de facut - solutie adoptata in multe alte crize financiare precedente - este sa combati problema banilor insuficienti prin interventia guvernelor, care sa puna la dispozitia institutiilor financiare fonduri suplimentare in schimbul unor participatii la capital.

 

Acest tip de nationalizare partiala si temporara, care este denumita adesea “injectie de lichiditati”, este solutia sustinuta de multi economisti, iar surse din piata au declarat pentru New York Times ca aceasta ar fi si solutia agreata in particular de Ben Bernanke, presedintele Rezervei Federale.

 

Dar cand Henry Paulson, secretarul american al Trezoreriei, si-a anuntat planul de salvare de 700 de miliarde de dolari, el a respins aceasta solutie evidenta, spunand ca “asa ceva se face cand ai de-a face cu o prabusire”. In loc de aceasta, el a cerut ca guvernul sa cumpere activele toxice care au la baza ipoteci, bazandu-se pe teoria ca de fapt niciodata n-a fost clar la ce teorie se gandea.

 

Intre timp, guvernul britanic a mers direct la inima problemei si a abordat-o cu o viteza uimitoare. La 8 octombrie, oficialii premierului Brown au anuntat un plan de injectii masive de lichiditati in bancile britanice, sprijinite de garantii pentru datoriile bancilor, care ar fi trebuit sa faca sa functioneze din nou imprumuturile interbancare, o parte cruciala a mecanismului financiar. Si prima mare alocare de fonduri a fost programata pentru 13 octombrie, la cinci zile dupa anuntarea planului.

 

La un summit special din 12 octombrie, cele mai mari economii ale Europei s-au declarat pregatite sa urmeze exemplul Marii Britanii, injectand sute de miliarde de dolari in banci si garantandu-le depozitele. Si, ca sa vezi, Paulson - dupa ce a irosit cateva saptamani pretioase - a schimbat si el macazul si acum planuieste sa cumpere participatii in loc sa cumpere active neperformante (desi pare sa se miste cu o lentoare dureroasa). Dupa cum am zis, inca nu stim daca aceste miscari vor avea efectul scontat. Dar abordarea este, in esenta, dictata de o viziune limpede asupra a ce e de facut. Ceea ce ridica intrebarea de ce a fost nevoie ca aceasta viziune limpede sa vina de la Londra, in loc sa vina de la Washington?

 

E greu sa eviti raspunsul ca reactia initiala a lui Paulson a fost influentata de ideologie. Amintiti-va, el este parte a unei administratii a carei filozofie de guvernare poate fi rezumata la “ce e privat e bun, ce e public e rau”, ceea ce ar fi putut sa-l faca sa accepte cu dificultate nevoia ca guvernul sa devina actionar in cadrul sectorului financiar.

 

Ma mai intreb si cat de mult a contribuit FEMAficarea administratiei Bush (FEMA - Federal Emergency Management Agency - Agentia Federala pentru Situatii de Urgenta, n.r.) la ezitarile lui Paulson. Expertii au fost inlaturati din toate ramurile executivului; s-ar putea sa nu mai fi ramas nimeni prin Departamentul Trezoreriei cu statura si experienta care sa-i permita sa-i spuna lui Paulson ca nu procedeaza bine.

Din fericire pentru economia mondiala, insa, Gordon Brown si echipa sa au o alta viziune. Si s-ar putea ca ei sa ne fi aratat calea de urmat prin aceasta criza.

 

* Paul Krugman este profesor de stiinte economice si relatii internationale la Universitatea Princeton si este laureatul Premiului Nobel pentru economie in 2008.