Literatura inspirata de Berlusconi este destul de bogata. Printre pamfletele cele mai recente il semnalez pe cel de-abia vazut in ciorna (va fi publicat in curand de editura Manifestolibri), “La Fenomenologia di Silvio Berlusconi” de Pierfranco Pellizzetti, ce divagheaza de la estetica la sexualitatea liderului, cu virtuoasa malitiozitate. Deja publicat este in schimb “Il corpo del capo” de Mario Belpoliti (editura Guarda), ce analizeaza un singur aspect bizar al personajului - raportul acestuia cu propriul corp si reprezentarea pe care el i-o da in mod continuu.

 

Desi poate parea straniu, nu toti sefii au un corp: ajunge sa ne gandim la un mare lider precum De Gasperi(1), de a carui uratenie sinistra, dar limitata la trasaturile fetei, cei care au trait in anii ’50 isi amintesc cu siguranta. Mergeti sa-i vedeti statuia din Trento; corpul lui este ascuns de un costum Facis(2) mototolit. Pe de alta parte, nu aveau corp (cel mult un chip recognoscibil) nici liderii din trecut, de la Nenni(3) la Fanfani(4), si nici chiar Togliatti(5), a carui carisma incontestabila avea mai mult un caracter intelectual.

 

De altfel, este un lucru valabil si pentru celelalte tari: nimeni nu-si aminteste de corporalitatea majoritatii presedintilor francezi, in afara de cea a lui De Gaulle (dar pur si simplu datorita staturii si nasului aproape caricaturale), la englezi persista imaginea lui Churchill, dar mai degraba figura lui de betiv cu tigara de foi, in rest doar o vaga amintire a obezitatii; corporalitate nu avea nici Roosevelt (doar daca nu cumva in sens negativ, intrucat era persoana cu dizabilitati), Truman parea un agent de asigurari, Eisenhower un unches, iar primul care a mizat pe propriul fizic (dar inca o data, doar cu figura) a fost Kennedy, care l-a invins pe Nixon gratie catorva incadraturi televizate bine centrate.  

 

Aveau un corp marii lideri ai trecutului? Unora, cum s-a intamplat cu Cezar, le-a fost daruit de sculptura, despre altii se poate presupune ca ar fi preluat puterea intrucat erau puternici si dotati cu cateva ascendente nu asupra poporului (care nu avea ocazia sa-i vada), ci asupra anturajului lor. De restul se ingrijea legenda, de exemplu atribuind monarhilor francezi virtutea de a vindeca scrofuloza. Totusi, nu cred ca Napoleon si-ar fi tarat soldatii in lupta pentru a fi masacrati dintr-o insusire trupeasca.

 

Pentru ca un sef sa capete un corp, iar de imaginea acelui corp sa se ingrijeasca intr-un mod aproape maniacal (atentie, nu doar de chip, ci de intregul trup) trebuie sa asteptam epoca comunicatiilor de masa, de la fotografie incoace. 

 

Si iata ca putem incepe, cum face de altfel si Belpoliti, sa studiem raportul lui Mussolini cu propriul trup, atat de consubstantial puterii acestuia incat, pentru a-i fi validata caderea, a trebuit, cum s-ar spune, sa-i fie rasturnat ascendentul somatic si sa-i fie sfasiat trupul, spanzurandu-l cu capul in jos. Daca exista analogii intre Berlusconi si Mussolini (sa fim bine intelesi, pentru a nu scandaliza pe nimeni, nu pentru ca Berlusconi ar fi fascist, ci pentru ca, la fel ca Mussolini, vrea sa stabileasca un raport populist cu multimea, sarind peste institutiile parlamentare), ele tin doar de grija aproape maniacala pentru propria imagine.

 

Nu intentionez sa urmaresc analizele lui Belpoliti, ce se desfasoara cu precadere in zona fotografiei, din vremurile cand Berlusconi canta pe iahturi pana in zilele noastre, si cel mult deplang faptul ca la o asa abundenta de comentarii nu corespunde si acea abundenta de imagini pe care cititorul este inclinat sa si-o doreasca (exista circa 20, cu adevarat graitoare, dar dupa acest aperitiv ti-ai dori cu adevarat mai mult). 

 

Ca indicatii de lectura voi sugera frumoasele analize ale mainilor, ale surasului, neasteptata si provocatoarea dizertatie pe tema laturii feminine a personajului, evidentele aprofundari ale culturii narcisismului (Belpoliti recurge la autoritati in materie si surse de diferite genuri, de la Jung la Foucault si la Sennett), comentarii cu privire la utilizarea familiei ca prelungire (tot accesoriu) a propriei corporalitati.

 

Eventual, diferenta fundamentala intre Mussolini si Berlusconi este ca primul, lasand la o parte uniformele, se folosea de propriul corp, inclusiv de bustul gol, asa cum i l-a lasat natura, cel mult accentuandu-si semet propria calvitie, in vreme ce la Berlusconi primeaza elementul “cyborg”, progresiva alterare a trasaturilor naturale (Belpoliti mentioneaza in treacat o insolita analogie intre Berlusconi si Oscar Pistorius, alergatorul cu picioare artificiale), de la transplantul de par la lifting, pentru a li se oferi alegatorilor sub o imagine mineralizata ce si-ar dori-o fara varsta. Ciudata aspiratie catre eternitate pentru cel pe care, la final, Belpoliti il identifica drept o “stea permanenta a efemerului”.

 

Nota:

1. Alcide De Gasperi (1881-1954) a fost arhitectul reconstructiei Italiei dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial si unul dintre parintii Uniunii Europene

2. Facis este un brand italian de costume de lux, infiintat in 1932

3. Pietro Nenni (1891-1980), jurnalist si politician socialist

4. Amintore Fanfani (1908-1999), politician si scriitor, de cinci ori prim-ministru al Republicii Italiene

5. Palmiro Togliatti (1893-1964), politician, liderul Partidului Comunist din 1927 si pana la moartea lui, in 1964