Un volum despre chefurile geto-dace, "betia institutionalizata" a epocii fanariote si cruntele petreceri ale scriitorilor romani..

O carte surprinzatoare, hatra, documentata si acida - precum vinul de toamna - a publicat recent Mircea Balan. Titlul ei - "Istoria betiei la romani" - este mult mai putin acoperitor decat pare, pentru ca, de fapt, excursul prin meteahna bauturii coboara pe firul timpului pana, hat, la chefurile geto-dace si se lateste, in preambul, pe toate meridianele, de la mongoli la amerindieni, intr-un soi de cautiune patriotica ce vrea sa semnifice ca groaznic-simpaticul viciu nu e specific romanesc, ci la fel de bine si democratic impartit printre muritorii din toata lumea si din toate timpurile ca si bunul-simt (cum ar fi spus Descartes). 

Romanii (sau mai bine spus stramosii lor) au insa niste incontestabile merite de pionierat in domeniu. Raymond Billiard, bunaoara, intr-o carte publicata la Lyon in 1913, afirma net: "In privinta trecerii vitei de vie si a culturii ei in Europa, majoritatea izvoarelor pledeaza in favoarea tezei ca ele s-au realizat prin mijlocirea tracilor". Adaugand la aceasta faptul ca, potrivit lui A. Urbeanu, "Tracia a fost atat de bogata in vinuri, incat a dat nastere legendei ca ar fi pamantul natal al zeului Dyonisos, care la origine era trac" sau ca, potrivit lui N. Densusianu, "centrul puternic al cultului lui Bacchus era in tinuturile locuite de geti", este limpede ca manosul spatiu carpato-danubiano-pontic se poate fali nu doar cu introducerea unei culturi, cea a vitei de vie, ci si cu inventarea si solidificarea unui cult: cel pentru betie. Daca in alte domenii tinand de traditie au existat serioase fracturi, in cel al consumului de licori euforizante continuitatea a fost, in schimb, remarcabila. 

Prin secolele XI-XII, care consemneaza aparitia relatiilor feudale, atat in Transilvania cat si in tarile romane, vinul este un produs cautat si apreciat de mai toti locuitorii. Intre Dunare si Mare, de pilda, in aceasta perioada, "cei neavuti beau vinul dobrogean, in timp ce puternicii locului sorbeau vinuri de soi". Desi multe instante, morale sau chiar legale, ale vremii, cereau dezbararea de betie (iata-l pe preacuviosul Nifon, in timpul domniei lui Radu Cel Mare, care pretindea imperios valahilor ca "betia si curvia cu totul sa se lepede de la voi"), aplecarea catre alcool a ramas un "vrednic" element de continuitate in obiceiurile romanilor perioadei medievale care a culminat, paroxistic, in perioada fanariota cand, potrivit surselor citate de Mircea Balan, "betia s-a institutionalizat", iar carciumile, crasmele si birturile s-au inmultit ca ciupercile.

Apropierea de timpurile noastre sporeste farmecul istoriilor despre betie, cu atat mai mult cu cat scrutarea sociologizanta a fenomenului trece pe planul doi, cedand locul relatarilor pline de haz si detalii piperate despre aventurile bahice ale politicienilor (ce ajung pana la figuri emblematice ale anilor comunisti ca Gh. Gheorghiu Dej sau Nicu Ceausescu), ale scriitorilor sau artistilor, mari amatori, dintotdeauna, ai paradisurilor artificiale.

De la Creanga si Eminescu, Cosbuc, Caragiale, Pastorel, Cincinat Pavelescu si pana la Labis, Nichita Stanescu sau Tudor George, autorul ia in colimator toata galeria marilor figuri culturale romane carora nu le era scarba de bautura. Dincolo de aceste savuroase picanterii, cartea reuseste sa traseze, printr-o docta dar si pitoreasca investigatie, si istoria accesoriilor "bautului", de la simple obiecte (pocale, fiole, sticle, pahare), la localurile de pomina din spatiul romanesc. Pe scurt, un volum ce trebuie citit cu multa luciditate, pe deplina trezie.

Mircea Balan, Istoria betiei la romani,  Editura Eurostampa, Bucuresti 2004