Luna trecuta, oricum ati privi-o, a fost extraordinara pentru economia SUA si pentru sistemul sau financiar. Merrill Lynch a fost de acord sa fie cumparata pentru un pret modic, iar Lehman Brothers s-a prabusit pur si simplu. Guvernul federal intentioneaza sa cumpere cu sute de miliarde de dolari instrumente financiare pe care nicio banca nu le vrea. Se pare ca aceasta este cea mai mare interventie fiscala de la Marea Criza, menita sa faca sistemul financiar sa functioneze din nou si sa evite ca o criza a creditului sa trimita economia intr-o adanca recesiune.

 

In viitorul apropiat, cel mai previzibil rezultat va fi o incetinire a cresterii economice, cu castiguri tot mai firave pentru lucratori, iar pentru investitori profituri dezamagitoare de pe urma portofoliilor de actiuni si a celor imobiliare. Daca si consumatorii incep sa-si reduca cheltuielile alimentate de credite, atunci lucrurile ar incepe sa mearga si mai prost.

 

Dar, oricat de istorica ar fi fost aceasta luna, exista ceva familiar in ceea ce s-a intamplat. Inca o data, am vazut spargerea unui balon, a unei bule speculative care a fost rezultatul cresterii mult peste valoarea reala a cotatiilor activelor. De cand exista pietele, bule s-au tot format. Si oricand o astfel de bula incepe sa rasufle, de obicei ii trebuie ani ca sa se dezumfle, provocand daune economice imense in acest timp.

 

Abia acum, spre exemplu, incep sa dispara efectele bulelor din ultimele 15 ani, prima din piata de capital si urmatoarea din real estate. Este usor sa ne gandim la framantarile din piata din ultimele 13 luni ca neavand legatura cu bula bursiera din anii ‘90, care a parut sa se incheie in 2000 si 2001 cu crahul dot-com al “noii economii”. Acel crah a prabusit piata bursiera cu peste o treime, cea mai dramatica scadere de la criza petrolului din anii ‘70. Cheltuielile pentru tehnologizare ale companiilor s-au prabusit, iar somajul a crescut trei ani la rand.

 

Dar oricat de dramatica a fost, criza dot-com nici macar n-a fost aproape de a sterge excesele anilor ‘90. Intr-adevar, dupa unele dintre cele mai pertinente evaluari, Wall Street-ul de dupa crah arata mai degraba ca fiind intr-o alta bula decat intr-un recul.

 

La sfarsitul lui 2004, firmele de servicii financiare obtineau 28,3% din totalul profiturilor in America, potrivit portalului Economy.com al companiei Moody’s. Era o pondere ceva mai scazuta decat in anii anteriori, insa dubla fata de castigurile medii ale sectorului financiar din anii ‘70 si ‘80. Pana in 2007, aceasta pondere scazuse destul de putin, pana la 27,4%.

 

Intre timp, media beneficiilor si a salariilor obtinute de angajatii companiilor de servicii financiare a continuat sa urce si a atins punctul culminant anul trecut. Pentru fiecare dolar platit angajatilor din SUA in 2008, aproape 10 centi s-au dus catre lucratorii din bancile de investitii si alte companii financiare, de la sase sau sapte centi, cat era in anii ‘70 si ‘80. Cum de a fost posibil asa ceva? Pe de o parte, populatia SUA (si a unei mari parti din lumea industrializata) este in curs de imbatranire si a strans rezerve de bani. Aceasta a generat o mai mare nevoie de servicii financiare. In plus, cresterea economica a Asiei si - in anii din urma - cresterea pretului petrolului au oferit guvernelor din lumea intreaga mai multi bani pentru investitii. Multi dintre acesti bani s-au dus spre Wall Street.

 

Asa se face ca o parte semnificativa din boom-ul financiar pare sa nu aiba legatura cu performantele economice si prin urmare pare nesustenabila. Benjamin M. Friedman, autorul volumului “Consecintele morale ale cresterii economice”, isi aminteste ca, pe cand lucra la Morgan Stanley la inceputul anilor ‘70, rapoartele anuale ale companiei erau pline de fotografii ale fabricilor si ale altor bunuri tangibile. Mai recent, rapoartele anuale de pe Wall Street au tins sa evidentieze insa nu acele companii cu care lucrau grupurile financiare, ci arta finantelor ca scop in sine, prezentand grafice a caror curba ascendenta e menita sa impresioneze si fotografii ale traderilor.

 

“Mi se pare ca in multe dintre aceste firme munca a devenit tot mai indepartata de activitatile economice propriu-zise”, spune Friedman.

 

Aceasta ne-ar putea servi ca o metafora pentru cum a ajuns sa se intample actuala criza. Traderii de pe Wall Street au inceput sa creada ca evaluarile pe care ei le atasasera diferitelor tipuri de active erau si rationale, pentru ca, bineinteles, evaluarile fusesera facute de ei. Traderii au feliat ipotecile in bucatele atat de mici, incat au uitat pana la urma ce tranzactionau: contracte bazate pe imprumuturi tot mai riscante. Pe masura ce criza s-a extins, alte imprumuturi au ajuns si ele sa fie neperformante. Hyun Song Shin, economist la Princeton, estimeaza ca pana la acest moment bancile au suportat deja cam o treime din pierderile pe care vor fi nevoite pana la urma sa le accepte.