Povestea interfeţelor grafice este relativ lungă (peste o jumătate de secol) şi cu siguranţă interesantă. Începe cu un tânăr cercetător pe nume Alan Kay, care, într-o vreme când computerul personal încă nu apăruse (1968), îşi imaginează un computer portabil "pentru copiii de toate vârstele". Îl numeşte Dynabook, iar desenul prin care îşi prezenta conceptul ne arată ceva ce astăzi începe să ne pară familiar: e o tabletă. Desigur, Kay nu voia să-i pună pe copii să programeze, ci doar să se joace, să deseneze, să citească, să înveţe, să-şi aducă resurse dintr-o "bibliotecă digitală" (internetul încă nu se născuse) şi diverse alte activităţi educative. Aşadar, avea nevoie de o modalitate simplă prin care copiii să interacţioneze cu computerul.

Părerea lui Kay (rămasă celebră) era că metoda cea mai bună de a prezice viitorul este să-l inventezi, aşa că începe să-şi pună în practică ideea împreună cu cercetătorii de la Xerox PARC, unde reuşeşte să implementeze o paradigmă în care interacţiunea cu calculatorul se realiza cu ajutorul unor meniuri şi al unor simboluri grafice (iconuri) acţionate cu ajutorul unui maus (altă noutate). Aşa s-a născut interfaţa grafică, însă cel ce i-a intuit potenţialul (şi a furat ideea) a fost Steve Jobs, care a popularizat-o prin Macintosh, pentru ca apoi să fie din nou furată de Microsoft, care a răspândit-o în lumea întreagă.

Aşadar, utilizăm o interfaţă concepută pentru copii şi nici nu ne imaginăm că se poate altfel. Şi totuşi, proiectanţii de la firma Canonical - cea care dezvoltă sistemul de operare Linux Ubuntu - vor să ne deranjeze această obişnuinţă. Primul pas a fost înlocuirea tradiţionalei interfeţe cu meniuri în partea de sus a ecranului cu una nouă, numită Unity, unde aplicaţiile cele mai uzuale sunt aşezate pe o bară de iconuri în stânga ecranului, iar celelalte trebuie căutate (ca într-un motor de căutare din web). M-am lovit de această interfaţă când am instalat Ubuntu pe noul laptop al fiicei mele şi recunosc că mi s-a părut foarte incomod. Puterea obişnuinţei, cu siguranţă. Dar după două zile, când am venit cu soluţia pentru instalarea interfeţei clasice, am fost întâmpinat cu un refuz: "Las-o aşa, că-i foarte bine. M-am obişnuit deja". Se pare deci că se poate şi altfel, însă m-a intrigat schimbarea. Am aflat că ideea era de a economisi "desktop real estate" şi are sens: bara cu iconuri se autoascunde şi o aplicaţie are tot ecranul la dispoziţie.

Desigur, aplicaţiile în sine au în continuare meniuri şi eventual bare de instrumente (toolbars), dar cei de la Ubuntu le-au pus gând rău şi acestora. Zilele trecute, Mark Shuttleworth - miliardarul sud-african care finanţează proiectul Ubuntu - a postat pe blogul său un articol în care prezenta conceptul unei noi modalităţi de interfaţă cu aplicaţiile, numită HUD (Head-Up Display), care îşi propune să înlăture meniurile şi să le înlocuiască prin căutări de genul celor din Unity. Mai mult, următoarea versiune majoră de Ubuntu (12.04, cu lansarea în aprilie) va implementa deja noul concept. Tot web-ul vuieşte deja (chiar şi revistele de IT care nu prea promovează sistemele Linux), iar părerile sunt împărţite.

Shuttleworth explică avantajele meniurilor din aplicaţii (care sunt evidente), dar se concentrează asupra dezavantajelor. Meniurile devin adesea întortocheate şi utilizatorul trebuie să le parcurgă, deşi el ştie deja foarte clar ce-şi doreşte. Tastatura are un rol limitat, pentru că utilizatorul reţine puţine "scurtături", iar denumirile comenzilor sunt adesea arbitrare şi nu respectă reguli de amplasare (de exemplu, uneori avem "Settings", alteori "Preferences"). Căutarea poate fi mai eficientă, deoarece va utiliza potriviri vagi (fuzzy) şi va învăţa care sunt comenzile cele mai utilizate. Totuşi, meniurile mai au un rol important: permit utilizatorului să "exploreze" aplicaţia, să vadă funcţionalităţile, iar HUD încă nu are un înlocuitor.

De fapt, ce vor cei de la Ubuntu? E destul de simplu dacă punem lucrurile în ordine. Urmează vocea (recunoaşterea vorbirii), care într-adevăr poate pune HUD în valoare şi, mai ales, se va potrivi perfect pe telefoane mobile şi tablete, unde spaţiul este important. Ubuntu rulează de mult timp pe procesoare ARM şi recunoaşte interfeţe touch, iar la CES 2012 Canonical a prezentat Ubuntu TV, pentru televizoarele inteligente. Cei de la Canonical ştiu în ce parte bate vântul schimbării şi încearcă să se poziţioneze în mijlocul evenimentelor. Preţul este imbatabil şi, în definitiv, Android e tot un Linux.