Dacă fetiţa dumneavoastră de cinci anişori o imită cu talent pe Shakira, cântând unul dintre cântecele ei, ce faceţi? O filmaţi şi postaţi clipul pe un sit web, ca s-o vadă şi bunica. Tocmai aţi violat drepturile de autor ale unei case de discuri americane, iar situl care v-a găzduit s-ar putea să intre într-un mare bucluc.

Nu demult am publicat în această pagină un text în care încercam să explic ce se află în spatele proiectelor de lege americane care încearcă să stopeze piratarea materialelor aflate sub protecţia drepturilor de autor ("Se întâmplă în Statele Unite" - 21 noiembrie 2011). Am admirat atunci talentul de inventatori de acronime sugestive al senatorilor americani, care şi-au numit proiectul "Preventing Real Online Threats to Economic Creativity and Theft of Intellectual Property", abreviat PROTECT IP.

Se pare însă că n-au fost mulţumiţi de rezultat, pentru că după o revizuire a căpătat un nume nou ("Enforcing and Protecting American Rights Against Sites Intent on Theft and Exploitation") şi o abreviere încă şi mai interesantă, transcrisă de obicei "e-Parasite", care sugerează că străini ticăloşi (mai cu seamă europenii cei leneşi, în viziunea americană) se înfruptă din sudoarea celor ce trudesc la Hollywood şi le provoacă astfel pierderi pe care le evaluează la nu mai puţin de 135 de miliarde de dolari. În aceeaşi direcţie merge şi varianta Camerei Reprezentanţilor, cunoscută sub numele SOPA ("Stop Online Piracy Act").

Străinii cei răi (împotriva cărora sunt îndreptate tunurile legislativului american) s-au mulţumit să înjure printre dinţi America cea nu foarte cultă, care nu le apreciază eforturile de a gusta creativitatea poporului hollywoodian. Însă iniţiativa răscoalei a aparţinut tot americanilor, care au constatat cu surprindere că o legislaţie împotriva străinilor va afecta mult mai mult marile companii americane de internet şi IT. Aşa că o mulţime de companii sau organizaţii de peste ocean (printre care Google, Mozilla, Craiglist, Wired) au protestat pe siturile lor web. Elevii americani nu şi-au făcut temele, pentru că pe 18 ianuarie Wikipedia a fost în grevă, afişând doar o pagină neagră care trimitea la un protest cu privire la SOPA. În aceeaşi zi, Google a adunat 4,5 milioane de semnături pentru o petiţie adresată legislativului american, iar vreo 300.000 de cetăţeni şi-au luat reprezentanţii la întrebări (prin e-mail sau telefonic) cu privire la proiectele de lege.

Câteva mari companii americane au trimis o scrisoare ambelor camere ale legislativului, explicându-le viciile proiectelor şi specificând că dacă internetul ar fi un sector economic, contribuţia sa la PIB ar fi de circa 4 procente, fără a socoti contribuţia internetului la productivitatea altor sectoare. Nu se ştie cât au înţeles destinatarii, dar este cert că mulţi dintre cei care iniţial susţineau proiectele şi-au reconsiderat poziţiile. Casa Albă fiind de la început împotriva legislaţiei propuse, voturile în plen au fost amânate, spre dezamăgirea prietenilor din Beverly Hills şi împrejurimi.

Care e de fapt problema? Am încercat să citesc SOPA şi mărturisesc că n-am înţeles mai nimic din întortocheatul limbaj juridic folosit. Aşa că am căutat explicaţii mai uşor de înţeles ca să mă lămuresc şi am aflat astfel câteva lucruri interesante. În mare, situaţia e următoarea: numeroase situri web străine stochează şi distribuie materiale protejate de drepturi de autor care aparţin unor persoane sau organizaţii americane. Cum aceste situri nu sunt sub jurisdicţie americană, SOPA încearcă să instituie nişte reguli prin care să le poată totuşi contracara. Ideea principală este că practic toate aceste situri se folosesc de o serie de servicii ale unor firme americane. De exemplu, sunt indexate de motoare de căutare precum Google sau Bing, au contracte de publicitate cu companii americane, folosesc sisteme de plăţi americane şi figurează în sistemele DNS ale furnizorilor americani de servicii internet.

În principiu, mecanismul ar fi ca de îndată ce un deţinător de copyright constată sau suspectează un site străin că-i încalcă drepturile, poate cere unei instanţe americane să emită ordin de blocare a respectivului site, care obligă companiile americane să nu-i mai furnizeze niciun serviciu: motoarele de căutare să nu-l mai indexeze, companiile de publicitate să-şi înceteze colaborarea, sistemele de plăţi să nu-i mai transfere bani etc. Partea proastă este că oricare site web (chiar şi american) care "permite sau facilitează" accesul la un astfel de site are parte de acelaşi tratament. Chiar şi o referinţă poate fi considerată "facilitare".

Totul merge fără proces şi sentinţă, iar cel acuzat sau suspectat nu are, practic, posibilitatea să se apere. Evident, toate serviciile web care admit contribuţii de la public (de la YouTube până la Facebook) sunt vulnerabile. De aici şi până la cenzură mai e doar un pas. Mic pentru om, dar catastrofal pentru omenire.