Ry Cooder e o institutie muzicala. A intrat pentru prima data in atentia publicului atunci cand canta impreuna cu regele experimentalismului, Captain Beefheart. A colaborat cu Rolling Stones si l-a acuzat pe Keith Richards de plagiat (Richards, se pare, i-ar fi furat lui Cooder o secventa muzicala pentru "Honky Tonk Woman"). E recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni chitaristi in viata (nici mai mult, nici mai putin de numarul 8 in topul celor mai buni 100 de chitaristi din toate timpurile realizat de catre Rolling Stone Magazine).

Totusi, spre deosebire de Rolling Stones, care canta pentru oricine daca le convine suma de bani oferita, Cooder prefera sa nu iasa prea mult in evidenta. Spre deosebire de Stones, Cooder creeaza acum o muzica dintre cele mai uimitoare si incitante din cariera sa. Si tot spre deosebire de Stones, care cred ca implicarea politica este egala cu strecuratul unui vers vulgar in aparitia lor la Superbowl-ul american, implicarea politica a lui Cooder este una taioasa, de critic dur al Americii de azi.

Proiectele sale recente includ participarea in calitate de producator la Buena Vista Social Club, un mare succes international, si popularizarea muzicii cubaneze. Gestul aproape ca a dus la surghiunirea din propria lui tara, fiind amendat cu 25.000 de dolari in baza Trading with the Enemy Act (Legea schimburilor comerciale cu statele inamice SUA), pentru ca a inregistrat in Cuba, permitandu-i-se sa se intoarca in tara numai la interventia presedintelui Clinton.

Nu e strain nici de inregistrarile "dificile". Materialul lansat inaintea ultimului sau proiect este un album conceptual a carui inspiratie provine dintr-o zona mexicano-americana din Los Angeles, demolata in anii '50 pentru a face loc unui stadion de baseball. Nu prea e ceva de dat pe MTV - va puteti imagina fetele surprinse ale directorilor din industria muzicii in momentul in care li se propunea aceasta idee ambitioasa. Si totusi, proiectul a fost un succes urias de critica, aducandu-i artistului unele dintre cele mai bune recenzii din intreaga cariera, la fel ca si ultimul sau LP. Intitulat "My Name Is Buddy" ("Ma cheama Buddy"), si acest ultim proiect este un album conceptual, construit insa pe baza unui concept atat de stupid, incat cu greu ti-ai imagina ca ar putea sa mearga. Albumul deapana povestea unui motan numit Buddy, a unui soarece (poreclit "Soarecele Stangist", fiindca asteapta implinirea unei utopii socialiste) si a reverendului Tom Toad (aflat in cautarea cre-dintei pierdute), care calatoresc prin America anilor '30. 

Numai ca noul lui album este pur si simplu uimitor. Pentru acest proiect, Cooder si-a luat drept colaboratori o serie de muzicieni: Paddy Maloney de la Chieftains la flajeolet, Van Dyke Parks la aranjamente muzicale, precum si folcloristul si muzicianul folk Mike Seeger. L-a adus chiar si pe fiul sau de 29 de ani, Joachim, pentru partea de instrumente de percutie.

Pe album, Cooder schiteaza o America uitata, America "muncitorului". Vorbeste despre cai ferate, politisti, greve, sefi corupti... o America aflata la mare departare de SUV-uri si mall-uri, de America moderna pe care Cooder o critica asa aspru. Ceea ce face combinatia de blues, folk si bluegrass atat de tulburatoare este sentimentul de optimism, provenit din credinta ca lucrurile sunt altfel decat sunt, ca, asa cum spune Soarecele Stangist, "vine o lume mai buna".

Acestea sunt adevarate cantece folk - cantece de lauda, de regret, de munca, de protest, de sarbatoare, ce suna ca si cum ar fi fost smulse dintr-o epoca trecuta. Asa cum spune Cooder, "rock-ul asa cum este el cunoscut astazi pur si simplu nu ma intereseaza". Albumul e atat de rupt de orice altceva de pe scena muzicala a momentului, incat va deveni cu siguranta o lucrare clasica.

Traducere si adaptare de Loredana FrATilA-Cristescu