Economia mondială traversează o perioadă de stabilitate cum rar s-a mai văzut în istorie. Deşi ultimii ani au adus provocări majore – de la pandemie şi dobânzi ridicate până la crize bancare, războaie comerciale şi conflicte armate –, creşterea globală a rămas surprinzător de robustă, scrie The Economist.

 Între 2022 şi 2024, PIB-ul real mondial a avansat în medie cu 3% anual, iar 2025 se conturează în acelaşi ritm. Şomajul în ţările OECD rămâne aproape de minime istorice, iar profiturile companiilor la nivel global au crescut în trimestrul al treilea din 2025 cu 11% faţă de anul precedent, cel mai puternic ritm din ultimii trei ani. În mod paradoxal, însă, tocmai această absenţă a recesiunilor începe să creeze vulnerabilităţi noi, greu de ignorat.

Istoric vorbind, capitalismul este un sistem dominat de cicluri violente. Între anii 1600 şi 1800, Anglia – şi mai târziu Marea Britanie – se afla în recesiune aproape jumătate din timp. În secolul XIX, frecvenţa a scăzut la un sfert, iar în secolul XX, odată cu maturizarea capitalismului şi rafinarea politicilor economice, recesiunile s-au rărit şi mai mult. Astăzi, ele par aproape o specie pe cale de dispariţie.

În afara contracţiei provocate strict de lockdown-urile sanitare din 2020, lumea nu a mai cunoscut un declin sincronizat de peste cincisprezece ani.

O întreagă generaţie – inclusiv o treime din forţa de muncă americană – nu a trăit niciodată un adevărat episod de recesiune.

Această rezilienţă are însă un revers. Unii economişti atrag atenţia că o economie are nevoie, din când în când, de o recesiune pentru a se menţine sănătoasă. Joseph Schumpeter, de pildă, vedea în recesiuni un proces necesar de „distrugere creatoare”: firmele slabe ies de pe piaţă, capitalul şi forţa de muncă migrează spre sectoare mai productive, iar economia câştigă în eficienţă.

El nu pleda pentru crearea deliberată a unei crize, dar nici nu considera că politicile trebuie să împiedice orice corecţie naturală. Exemplele istorice par să îi dea dreptate: multe companii inovatoare – de la Apple şi Microsoft până la Uber – s-au născut în perioade de recesiune, când antreprenorii au fost obligaţi să caute soluţii radicale.

Cercetările academice confirmă parţial această logică. Un studiu din 1994 arată că perioadele de declin pot curăţa piaţa de tehnologii sau modele de afaceri depăşite. O lucrare mai recentă, publicată în 2022, a demonstrat că startup-urile apărute în recesiune performează mai bine pe termen lung decât cele înfiinţate în vremuri economice calme.

 Pandemia a oferit un experiment interesant: Europa a încercat să conserve locurile de muncă prin scheme de sprijin, în timp ce Statele Unite au permis distrugerea rapidă a joburilor vechi, dar au susţinut veniturile populaţiei. Rezultatul a fost o realocare mult mai amplă a forţei de muncă în America şi, implicit, o creştere semnificativ mai rapidă a productivităţii – aproape 10% din 2019 până astăzi, faţă de doar 2% în Uniunea Europeană.

Totuşi, nu orice recesiune generează progres. Japonia anilor ’90 este un contraexemplu: băncile au continuat să finanţeze companii neproductive, împiedicând restructurarea economiei. La fel, recesiunea din 2007–2009 a fost urmată de o perioadă de reconfigurare extrem de lentă, cu efecte persistente asupra dinamismului economic american. Pentru decidenţi este imposibil de ştiut în avans dacă următoarea recesiune va fi una „curăţitoare” sau una care creează rigiditate şi stagnare, motiv pentru care majoritatea guvernelor fac tot posibilul să evite o contracţie.

În ultimul deceniu, acest reflex s-a transformat într-un nou model de guvernanţă: intervenţii masive la primul semn de turbulenţă. Ţările emergente au adoptat politici mai prudente, cu regimuri flexibile de curs valutar şi cu bănci centrale orientate spre ţintirea inflaţiei. În economiile dezvoltate, însă, sprijinul fiscal şi financiar a devenit regula, nu excepţia.

Europa a direcţionat 3% din PIB în 2022 pentru a amortiza şocurile din energie. SUA au garantat depozitele după prăbuşirea Silicon Valley Bank în 2023 şi continuă să menţină deficite bugetare de peste 5% din PIB, în pofida unei economii puternice. Odată lansate, aceste intervenţii sunt rareori retrase rapid, ceea ce perpetuează dependenţa companiilor şi a populaţiei de sprijinul statului.

Această „recesiune a recesiunilor”, în care crizele sunt evitate cu orice preţ, generează trei tipuri de riscuri majore. Primul este cel financiar. Lipsa declinurilor face ca investitorii să uite că pieţele pot cădea.

 Euforia actuală din jurul companiilor de inteligenţă artificială aminteşte de bulele speculative din trecut. Gospodăriile din ţările bogate au direcţionat în ultimii ani aproximativ 3.000 de miliarde de dolari către burse, iar expunerea populaţiei americane la acţiuni se află la cel mai ridicat nivel din istorie. Orice corecţie mai amplă ar provoca dureri severe.

Al doilea risc este cel fiscal. Costul prevenirii recesiunilor este tot mai ridicat. Datoria publică din economiile avansate a ajuns la cel mai înalt nivel de la războaiele napoleoniene încoace.

 Pe lângă datoriile directe, guvernele au acumulat datorii masive. În Statele Unite, garanţiile federale pentru depozitele bancare, pentru creditele ipotecare şi angajamentele din sistemul de sănătate însumează peste 130.000 de miliarde de dolari, de aproape cinci ori PIB-ul ţării. Pe măsură ce statul devine principalul asigurator împotriva oricărei crize, tot mai multe industrii încep să se aştepte la ajutor, ceea ce amplifică vulnerabilitatea fiscală.

În fine, cel mai important risc este cel legat de alocarea resurselor. Într-o economie fără corecţii, capitalul şi forţa de muncă rămân blocate în zone cu productivitate scăzută. Fenomenul „firmelor zombie” – companii care rămân ani întregi neprofitabile, dar sunt menţinute în viaţă prin finanţări ieftine şi condiţii economice benigne – s-a extins considerabil.

Dacă la începutul anilor 2000 reprezentau aproximativ 6% dintre companiile listate, în 2021 ajunseseră deja la 9%, iar în Europa, ponderea lor a crescut chiar şi după majorarea dobânzilor. Aceste firme trag în jos întreaga economie: reduc productivitatea medie, blochează intrarea unor competitori mai dinamici, împiedică migrarea talentelor şi frânează inovaţia.

Economia mondială a reuşit să evite o recesiune severă pentru o perioadă impresionantă, însă tocmai succesul politicilor de stabilizare creează noi tensiuni structurale. Dacă guvernele sunt hotărâte să prevină cu orice preţ prăbuşirile ciclice, atunci trebuie să fie la fel de hotărâte să permită o reînnoire permanentă a companiilor şi a joburilor.

 Altfel, sistemul va cere doze tot mai mari de sprijin fiscal pentru a menţine o stare de pseudo-stabilitate care produce tot mai puţină valoare economică. În cel mai bun caz, rezultatul va fi o economie inertă. În cel mai rău, acumularea lentă a riscurilor financiare şi fiscale poate transforma această „lume fără recesiuni” într-una extrem de vulnerabilă la următorul şoc.