În cazul unui pacient cu simptome vizibile, orice verdict este precedat de un set de analize amănunţite. Căci dacă tratăm doar efectele vizibile, cauzele nevindecate vor continua să ne facă rău. Tot ce aşteptăm când trecem printr-o asemenea situaţie, noi, oamenii, este să aflăm dacă ne putem însănătoşi sau nu. Una dintre cele două variante ne dictează conduita de aici înainte.

Atunci când boala este curabilă, toată atenţia se concentrează pe cei mai buni medici, cele mai potrivite medicamente şi pe mult optimism. Pentru că finalul este unul previzibil şi pozitiv. Urmează să ne facem bine. Iar starea de bine ajută foarte mult la însănătoşirea grabnică. Toţi din jur vorbesc despre revenire şi se fac planuri de viitor.

Când boala este incurabilă, se fac toate eforturile omeneşti pentru a vedea dacă nu e o greşeală. Medici peste medici, orice formă alternativă de tratament — orice pentru a găsi cea mai mică speranţă că fatalul diagnostic poate fi schimbat într-unul curabil. Optimismul este moderat, se epuizează orice cale şi orice resurse disponibile, iar neputinţa celor din jur pare mai accentuată ca oricând. Lângă pacient mai rămân doar cei foarte apropiaţi. Ceilalţi merg înainte cu vieţile lor.

Pentru că viaţa merge înainte.

În cazul nostru, România este un pacient care prezintă simptome grave. Prin „România” înţeleg ţara oamenilor care îşi trăiesc vieţile fără să fie lideri politici sau înalţi funcţionari. Aceştia din urmă nu sunt personal afectaţi de nicio criză. Subvenţiile pentru partide se primesc, bani de benzină pentru maşinile de serviciu au, facturile la utilităţi nu reprezintă o problemă şi nici măcar aglomeraţia din oraş.

România la care mă uit este cea a antreprenorilor care vor avea taxe mai mari de plătit din 2026, a pensionarilor care se confruntă cu presiuni asupra puterii de cumpărare, a elevilor, studenţilor, dascălilor, a bugetarilor care îşi fac corect treaba şi sunt plătiţi pe merit, a celor care îşi caută de lucru şi chiar a celor care şi-au găsit aici un loc de muncă venind din ţări mai sărace. Adică mă uit la România majorităţii dintre noi.

Cum arată ea? Simptomele par grave, „corpul” pare că nu mai poate susţine deficitele financiare atât de mari. Este nevoie, aşadar, de medici buni care ştiu ce analize sunt necesare pentru a identifica „boala” corect şi a stabili tratamentul adecvat pentru vindecare. Căci dacă nu găsim sursa bolii, atunci nici speranţe de însănătoşire nu avem. Şi în acest demers este foarte important ca aceşti medici să ne anunţe şi pe noi: este România noastră curabilă sau nu?

Incurabilitatea unei ţări este mai greu de încadrat ca diagnostic precis, având în vedere că regulile internaţionale care guvernează PIB-urile, creditele şi deficitele sunt diferite de cele ale unor companii private. Mai există ţări cu grade de îndatorare mult mai mari decât ale noastre şi cu deficite reale apropiate. Alţi factori — precum inflaţia, nivelul de colectare a taxelor, digitalizarea etc. — concurează la stabilirea unui diagnostic. Mai ales dacă tentaţia este să fie încadrat ca „incurabil”.

Dacă nu ne aflăm în această fază, atunci ne confruntăm cu o boală curabilă. Ar trebui, aşadar, să ne comportăm ca atare! Să luăm cei mai buni medici (conducătorii noştri!) pentru a identifica exact diagnosticul şi apoi să aplice tratamentele necesare: regim alimentar, medicamente, alte proceduri. Iar la capătul drumului se ştie că vine însănătoşirea.

Eu cred că ne aflăm în scenariul în care România este curabilă. Şi, fiind aşa, mă întreb: de ce ne comportăm cu ea ca şi cum ar fi pe ultimul drum?

De ce totul e rău, e groaznic peste tot, ştirile ne anunţă mereu cât de periculos este locul în care ne aflăm, toate păturile sociale sunt agresate, bunii platnici sunt din nou penalizaţi, cei cu privilegii rămân cu ele, iar noi avem mereu o mină tristă, ca şi cum ne-ar paşte — sau ne-ar fi păscut deja — un mare pericol?

Cum să ne facem bine când a dispărut orice urmă de optimism? Suntem mereu pregătiţi, de către autorităţi, pentru ce e mai rău. Imunitatea, ca ţară, ne scade mereu. Încetinim consumul pentru că aşteptăm ceva. Nu ştim ce.

Ne uităm cum cei patru conducători instituţionali se hârjonesc între ei, cu ochii pe avantaje de partid pe termen scurt, şi ne mai aruncă nouă câte un os gol şi ros, spunând că este foarte greu şi că totul e gri. Nu vedem o strategie, nu vedem măsuri care să producă efecte pe termen mediu şi lung, ci lideri care îşi pierd încrederea în fiecare zi.

Cred că această direcţie trebuie schimbată — cea a împingerii continue spre atmosfera dezastrului  iminent (ceea ce le conferă decidenţilor o aură de învingători atunci când criza trece). Să arătăm şi direcţia corectă şi lucrurile bune. Pentru că nu totul este dezastru.

Să înţelegem corect şi ce e cu „gemul” din PIB şi ce e cu dobânzile mari pe care le plătim, precum şi pentru ce luăm creditele. Toate aceste cheltuieli pe care le angajează Statul şi autorităţile – sunt ele necesare acum? Ajută ele la vindecare? Cresc ele calitatea vieţii?

Este ca şi cum, într-o familie care locuieşte la casă, veniturile nu sunt suficiente pentru bunăstarea lor, dar a venit ordin de la autorităţi că trebuie vopsite la exterior toate casele în verde. Vrei, nu vrei, iei credit şi vopseşti în verde. Te-a ajutat cu ceva pe tine? Nu. Dar ai respectat regula. Ai, aşadar, o casă verde, care arată bine pe dinafară, dar în interior sărăcia e mai mare. Şi pentru un gard frumos care ascunde sărăcia din curte mai plătim şi dobânzi.

Revenind, aşadar, putem să ne facem bine. România se poate face bine. Însă avem nevoie să tratăm cauzele, nu efectele. Adică să punem diagnosticul corect, să urmăm dieta, să ne luăm medicamentele şi să fim optimişti. Educaţia şi cultura trebuie să ne fie aliaţi. Să dozăm presiunea asupra noastră pe termen mediu, astfel încât să ne facem bine fără constrângeri inutile.

Şi să nu ne mai întrebăm dacă România e curabilă. Ştim că este. Şi dacă noi suntem încrezători că este, va fi. Reversul este la fel de adevărat. Deci să risipim îndoiala şi să ne comportăm ca şi cum am fi deja pe cale de a ne recupera sănătatea. 

Adrian Vascu, managing partner Veridio