Câteodată o tranzacţie de pe pieţele de capital scoate la lumină maşinăria puterii politice. Vânzarea de către guvernul Italiei de acţiuni Monte dei Paschi di Siena în noiembrie anul trecut, vânzare care a atras aproximativ 1,1 miliarde de euro, arată că deşi vor să-şi reducă deţinerile în marile bănci, guvernele europene sunt mult mai puţin dornice să renunţe cu totul la control, scrie Craig Coben, fost şef al departamentului de pieţe de capital al Bank of America, în prezent managing director la Seda Experts, într-o opinie publicată de Financial Times.

Potrivit Financial Times, Comisia Europeană anchetează controversata vânzare încheiată anul trecut, în urma unor acuzaţii potrivit cărora investitori instituţionali cheie, printre care UniCredit, BlackRock şi fondul suveran al Norvegiei, au fost excluşi din procesul de ofertare.

Când investitorii respectivi au încercat să plaseze ordine, aceştia ar fi fost informaţi că procesul s-a încheiat. Indiferent de adevăr, acţiunile au fost în întregime alocate către patru investitori italieni care, deşi nu au acţionat concertat, se presupune că sunt asociaţi cu viziunea guvernului de a clădi un „al treilea pilon“ în sectorul bancar local pe lângă UniCredit şi Intesa Sanpaolo.

Iniţial, tranzacţia a urmat procedura obişnuită. Ministerul italian al economiei şi finanţelor invitase băncile să depună oferte pentru vânzarea unei participaţii de 7%. Mai multe bănci, scrie Craig Coben, sesizând un interes strategic mai amplu, au răspuns cu propuneri agresive, oferindu-se să plaseze acţiunile cu discounturi de sub 1% pe piaţă, un lucru neobişnuit pentru o tranzacţie de o asemenea anvergură.

Însă guvernul a desemnat Banca Akros, o subsidiară bancară italiană relativ mică a Banco BPM, drept coordonator unic. Aceasta a fost prima surpriză. Plasamente anterioare de acţiuni MPS implicaseră bănci multiple, adesea internaţionale.

Akros nu este o bancă la care investitorii internaţionali apelează în mod regulat, notează Craig Coben.

A doua surpriză a apărut în procesul de executare a tranzacţiei, scrie acesta. În loc să distribuie acţiuni către investitori instituţionali, Akros a plasat întreaga ofertă către doar patru grupuri italiene: banca mamă Banco BP, Anima Holding (atunci deţinută în proporţie de 22% de BPM, acum aproape 90%), magnatul din construcţii Francesco Gaetano Caltagirone, şi Delfin, holdingul fondatorului Luxottica Leonardo Del Vecchio.

Dimensiunea ofertei a înregistrat mai mult de o dublare, de la 7% la 15%, preţul fiind cu 5% peste cel de pe piaţă. Valoarea acţiunilor a urcat cu peste 12% în dimineaţa următoare pe fondul speculaţiilor privind interesul strategic, sugerând că deşi Roma a obţinut un preţ excelent, o oarecare valoare ar fi putut să rămână pe masă.

Craig Coben scrie că a lucrat timp de peste 25 de ani la sute de oferte de acţiuni europene, iar astfel de tranzacţii urmează un set de paşi. Orice anchetă va trebui să determine dacă aceştia au fost respectaţi şi dacă nu, de ce.

UniCredit s-ar fi oferit să cumpere 10% din MPS. Interesul UniCredit, dacă ar fi fost comunicat către Banca Akros, ar fi schimbat atât dinamica preţului, cât şi motivaţia strategică a tranzacţiei. Banca Akros neagă însă ferm că ar fi primit un astfel de ordin.

Banca Akros susţine că plasamentul s-a făcut în mod corect şi transparent, respectând regulile şi practicile ce guvernează astfel de operaţiuni. Totuşi, există de asemenea ceva îngrijorător legat de alocarea de către un coordonator a unui număr atât de mare de acţiuni către propria companie-mamă. În mod tipic, guvernele recurg la mai multe bănci independente în privatizări pentru a evita orice impresie de conflict de interese. Italia nu a făcut acest lucru, deşi a procedat în acest fel în cazul celor două vânzări anterioare de acţiuni MPS.

Când guvernele europene îşi vând participaţii din bănci, acestea nu încearcă doar să-şi maximizeze câştigurile obţinute din vânzări, ci gestionează în acelaşi timp stabilitatea financiară, susţinând campioni naţionali şi dând formă unor sectoare strategice, adesea trecând peste principiile pieţei libere. Tranzacţia cu acţiuni MPS miroase tare a politică industrială deghizată în activitate pe pieţele de capital, în opinia lui Craig Coben.

Italia a obţinut ce a vrut, însă modul în care aceasta a procedat arată că unele privatizări sunt mai private decât altele, arată acesta.