Nu, nu suntem leneşi. Şi nu ne e frică de muncă. Dar ne e frică să ne irosim viaţa muncind non-stop fără scop şi împlinire - pentru un salariu care nu ne ajunge şi pentru validarea unor idei învechite despre ce înseamnă „succesul” la job şi reuşita în viaţă.

În România, salariul mediu net e în jur de 4.500 lei, dar în multe joburi entry-level se porneşte şi de la 2.500–3.000 lei. În marile oraşe, chiria singură îţi poate mânca jumătate din venit (cam 2.000 de lei). Iar dacă mai adaugi mâncare, transport, abonamente, dezvoltare personală – nu mai rămâne nimic. Ce fel de motivaţie să mai ai când, oricât de mult munceşti, rămâi tot la limita supravieţuirii?

Generaţia mea e cea care a crescut cu internetul, cu instabilitatea economică şi cu burnoutul părinţilor noştri. Poate tocmai de aceea, ne dorim stabilitate — dar nu cu orice preţ. Nu mai vrem să acceptăm ore suplimentare neplătite, şefi toxici sau un „program flexibil” care înseamnă de fapt să fii disponibil 24/7.

În multe companii din România, „statul peste program” e încă perceput ca semn de seriozitate. Plecatul la ora normală te face să pari nepăsător. Iar „flexibil” ajunge să însemne că nu mai ai graniţe clare între job şi viaţă personală. Avem nevoie de timp real pentru noi, nu doar de pauze tolerate cu ochii pe ceas.

Ştim că munca e importantă. Ştim că trebuie să ne asumăm responsabilităţi, să învăţăm, să ne dezvoltăm. Dar nu vrem să ajungem la 40 de ani epuizaţi, fără viaţă personală, fără timp pentru noi, fără să fii văzut lumea. Vrem să muncim cu sens, nu să ajungem să facem parte din statisticile pentru burnout.

Cunosc oameni de 25 de ani care au deja simptome clare de epuizare: insomnii, anxietate, lipsă de motivaţie. E o realitate ignorată în multe medii de lucru româneşti, unde ideea de pauză, de concediu real sau chiar de zi liberă pentru sănătatea mentală e privită ca un moft. Dar burnoutul nu e un moft — e boala unei culturi care glorifică sacrificiul continuu.

Generaţiile trecute au crescut cu ideea că loialitatea faţă de o companie e cheia succesului. Dar am văzut prea des cum acea loialitate nu e întotdeauna reciprocă. De cele mai multe ori, angajaţii le scunt necesari anagajatorilor doar atâta timp cât aceştia le aduc profit. Când barca se scunfundă, ştim cu toţii cât de uşor se fac concedierile. 

În pandemie am văzut sute de exemple în România unde angajaţii au fost trimişi acasă fără sprijin real, fără transparenţă, fără respect. Mulţi dintre ei aveau ani de muncă în spate. Ne-a fost clar: loialitatea nu ne salvează, iar sacrificiul constant nu ne garantează nimic.

Libertatea pe car ne-o dorim nu înseamnă superficialitate. Ni se spune uneori că schimbăm prea des joburile sau că nu suntem „dispuşi să facem sacrificii”. Realitatea e că ne cunoaştem mai bine valorile şi că suntem mai dispuşi decât au fost alţii să le urmăm. Dacă un job ne afectează sănătatea mentală, dacă ne simţim exploataţi, dacă simţim că muncim pentru “şef”, nu pentru un scop, dacă valorile companiei nu mai sunt aceleasi cu ale noastre, alegem să plecăm. Nu pentru că ne credem mai buni faţă de ceilalţi, ci pentru că ne pasă prea mult de viitorul nostru.

Tocmai de aceea, mulţi tineri aleg să plece din ţară. Nu doar pentru bani, ci pentru respect, predictibilitate şi un mediu în care vocea lor e ascultată. În România, prea des trebuie să te justifici pentru orice: de ce vrei mai mult, de ce refuzi să te compromiţi, de ce ceri limite sănătoase. Asta nu e aroganţă – e un semn că ştim cine suntem.

Vrem să lucrăm într-un loc în care vocea noastră contează, unde putem învăţa şi creşte, dar în ritmul nostru. Nu vrem promisiuni goale despre „oportunităţi de dezvoltare” dacă în realitate ni se cere doar obedienţă şi sacrificiu.

Generaţia noastră are nevoie de un alt tip de stabilitate. Pentru noi, stabilitatea nu mai înseamnă să stăm 20 de ani într-un singur loc. Înseamnă să ştim că dacă facem treabă bună, suntem răsplătiţi corect. Că nu suntem forţaţi să alegem între carieră şi viaţă personală. Că suntem trataţi cu respect, nu cu superioritate. Că timpul liber înseamnă timp liber, nu mailuri urgente vinerea la 8 PM.

Suntem o generaţie care pune preţ pe sănătate mentală, pe autonomie, pe sens. Nu vrem cariere construite pe epuizare, pe frică şi pe compromis. Vrem să trăim — nu doar să muncim. 

Nu vrem mult. Vrem doar normalitate. Vrem ca munca să fie o parte din viaţă, nu centrul vieţii. Iar pentru că sistemul actual nu prea ne oferă asta, încercăm să-l schimbam.