Raportul respectiv rezumă într-un mod realist felul cum finanţatorii internaţionali văd viitorul bugetar al României. Banca arată că România s-a angajat prin PNRR să reducă deficitul bugetar „rezultat în urma problemelor structurale (salariile şi pensiile din sectorul public), a crizei provocate de pandemie şi a invadării Ucrainei de către Rusia” şi recomandă un plan de acţiune cu două viteze: pe termen scurt, „eliminarea sau reducerea scutirilor fiscale (de exemplu, pentru persoanele care desfăşoară o activitate independentă sau pentru anumite categorii de angajaţi) ar creşte semnificativ veniturile”, iar pe termen mediu şi lung, modernizarea ANAF, îmbunătăţirea administrării fiscale şi a sistemelor de plăţi bugetare, cum ar fi de pildă obligativitatea utilizării facturilor electronice pentru creşterea colectării TVA.

Mai departe însă, banca scrie că „reformele recent lansate ale salariilor şi pensiilor publice, dacă vor fi duse la bun sfârşit, au potenţialul de a conduce către o traiectorie mai sustenabilă şi mai echitabilă din punct de vedere fiscal”. Cu alte cuvinte, e vorba de nişte efecte care oricum trebuie luate cu titlu ipotetic. Îndoiala e în primul rând rezultatul dificultăţilor de până acum de a găsi soluţii; tot Banca Mondială a propus în februarie un raport cu patru scenarii pentru pensiile speciale din sectorul civil, în care recunoştea că o eliminare imediată a pensiilor de serviciu sau măcar a celor pentru beneficiarii fără vechimea regulamentară ar pica imediat la CCR. Dar e şi rezultatul faptului că banca ştie care e ierarhia de putere în societate: dacă pentru majorarea taxelor impuse oamenilor de rând se poate găsi imediat voinţa politică, e nerealist ca reducerea privilegiilor pentru categorii de elită ca magistraţii să fie aşteptată prea curând.

Între timp, cum am văzut, parlamentul a îndulcit şi a împins cât a putut de departe în viitor aplicarea reformei pensiilor speciale, în aşa fel încât ea va începe abia peste 5 ani şi se va aplica în realitate doar peste 20 de ani. Mai departe, la controlul de constituţionalitate, CCR a citit deocamdată obiecţiile înaintate de ICCJ, a invocat „necesitatea unor lămuriri suplimentare” şi a amânat dezbaterea pentru 2 august la legea privind pensiile speciale şi pentru 21 septembrie la legea privind cumulul pensiei cu salariul în sectorul public. Decizia CCR de amânare face imposibilă depunerea cererii pentru tranşa a treia de bani din PNRR, întrucât condiţia prealabilă pentru asta ar fi fost ca ambele legi să fie adoptate până la începutul lui septembrie.

Şi e posibil ca legile să nu fie de fapt adoptate deloc, judecând după viteza CCR când n-are interesul politic să se grăbească şi după obiecţiile ridicate de ICCJ, care fac aluzie inclusiv la articolul 53 din Constituţie (ce situaţii excepţionale ar putea justifica restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, în cazul de faţă dreptul la încasarea integrală a pensiei). Am văzut comentarii care acuză ba guvernul, ba parlamentul că au redactat şi modificat legile special ca să poată fi contestate cu succes la CCR. Dar obiecţiile ridicate de magistraţi, cea mai vocală categorie care le critică, arată că de fapt legile ar fi fost contestate oricum, pentru că singura formulă acceptabilă pentru ei ar fi fost să nu se schimbe absolut nimic din toate privilegiile lor.

Când au făcut grevă magistraţii, în iunie, CSM a comunicat cu surprinzătoare generozitate că ar fi de acord ca legea să prevadă că pensia maximă a unui magistrat nu poate depăşi salariul în plată al unui magistrat în activitate. Numai că autorii comunicatului ştiau foarte bine că CCR dăduse deja în decembrie 2022 o decizie prin care stabilea că „diminuarea cuantumului pensiei, fie ea contributivă sau de serviciu, cu sume de bani considerabile afectează dreptul la pensie privit lato sensu”, adică în sensul cel mai general posibil al legii. Ca să ne facem o idee ce înseamnă „sume considerabile” e de ajuns să amintim că însuşi preşedintele CCR, Marian Enache, este beneficiar al unei pensii lunare speciale de 36.500 lei, mai mare cu 5.280 lei decât salariul, iar în aceeaşi situaţie sunt şi ceilalţi patru judecători ai CCR cu pensii speciale care le depăşesc cu mai multe mii de lei salariile.

Amânarea legilor de reformă a pensiilor şi salariilor va avea ca efect imediat faptul că guvernul va căuta să compenseze acest eşec printr-o duritate şi mai mare a măsurilor de austeritate impuse restului populaţiei, pentru a câştiga astfel bunăvoinţa finanţatorilor externi. E vorba aici în primul rând de UE (în primul rând prin PNRR, dar şi prin procedura de deficit excesiv, care se poate aplica atunci când o ţară trece de un deficit bugetar de 3% din PIB şi care, aşa cum estimează Consiliul Fiscal, va fi reluată din 2024 după ce a fost suspendată din cauza pandemiei) sau de Banca Mondială, dar şi de investitorii de pe pieţele financiare de unde se împrumută România. Cum ştim deja de la criza din 2010, pieţele financiare pot fi îmblânzite şi convinse că au de-a face cu un stat solvabil doar dacă văd măsuri de redresare rapidă a finanţelor publice, adică de reducere a deficitului bugetar şi a datoriei publice.

Acesta e şi spiritul rapoartelor emise de FMI după consultările periodice cu România, la fel de obligatorii ca întotdeauna, deşi România nu mai depinde acum de banii de avarie ai FMI, ca la criza precedentă. Ultimul astfel de raport datează din septembrie 2022 şi recomandă pe termen scurt guvernului să renunţe treptat la subvenţionarea energiei pentru toţi consumatorii, iar pe termen mediu-lung să reformeze pensiile şi salariile din sectorul public. În măsura în care respectă astfel de recomandări, guvernul continuă să încaseze bani de la finanţatorii externi şi se fereşte de sancţiunea pieţelor, care se manifestă prin creşterea costului de îndatorare, adică majorarea dobânzilor la emisiunile de obligaţiuni ale statului.

În chestiunea pensiilor speciale, paguba cea mai mare nu e nici măcar că România ar pierde sau i s-ar amâna tranşa a treia din PNRR, de circa 3,14 miliarde de euro, atâta vreme cât şi aşa, din cele 6 miliarde încasate până acum nu s-a absorbit nici 2%. Spre deosebire de creditorii de pe pieţe, instituţii ca UE şi Banca Mondială urmăresc explicit schimbarea modelului economic din România cu unul mai apt să reducă sărăcia şi inegalităţile din societate, iar aşa ceva e imposibil fără reforma pensiilor şi a salariilor.

„România se află pe locul al patrulea în UE ca nivel al inegalităţii veniturilor, după Bulgaria, Lituania şi Letonia”, iar „rata sărăciei rămâne de departe cea mai ridicată din UE, depăşind-o pe cea a unor ţări cu venituri similare sau mai mici pe cap de locuitor – de exemplu Bulgaria, Croaţia, Ungaria şi Polonia”, scrie Banca Mondială în acelaşi raport citat mai sus. „Contractul social al României se află sub tensiune din cauza sentimentului tot mai acut de sărăcie şi inegalitate larg răspândite: 76% dintre români consideră că lipsa drepturilor sociale este o problemă gravă, iar 59% consideră că îmbunătăţirea nivelului de trai este cel mai important element pentru realizarea dezvoltării sociale şi economice în UE.”

Constatările din raport, de la înapoierea în materie de educaţie şi asistenţă medicală şi până la faptul că peste 20% din populaţie n-are baie, duş şi WC, pondere mult mai mare decât în orice altă ţară din UE, ilustrează de pe acum de ce măsurile de strângere a curelei pe care le pregăteşte guvernul nu vor face decât să adâncească subdezvoltarea şi dezagregarea dintr-o societate separată atât de net în caste de privilegiaţi şi o populaţie împovărată de dări şi birocraţie. Nicio creştere de TVA sau impozit care îngreunează viaţa cetăţenilor nu poate fi eficientă atâta vreme cât nu există niciun progres în materie de reducere a inegalităţilor şi a sărăciei. Cu zona euro în prag de recesiune, măsurile de austeritate plănuite de guvern nu vor face decât să degradeze şi mai tare nivelul de trai al cetăţenilor care n-au salarii şi pensii speciale şi să hrănească uluirea ipocrită a elitelor că prostimea vrea să voteze iarăşi cu „extremiştii” la alegerile de la anul.