În perioada lui Welch, unul dintre cei mai bine cotaţi lideri de companii din istorie şi unul dintre primele staruri CEO ale lumii, veniturile GE au crescut cu 385%, iar capitalizarea bursieră a companiei cu 4.000%. Welch a preluat compania în 1981, la începutul unei epoci de creştere economică, o piaţă „bull“, cum îi spun amercanii. De remarcat discrepanţa, dacă îi putem spune aşa, dintre creşterea veniturilor şi cea a capitalizării bursiere a companiei, care vine dintr-un fapt simplu: General Electric câştiga bani mereu şi mereu, cu perseverenţă, un fapt care conferea investitorilor ecelei epoci un sentiment de siguranţă, sentiment care s-a transferat în achiziţia de acţiuni.

În epoca Immelt, care a venit la conducerea GE în plină criză dotcom, a apărut managementul modern, dacă putem, iarăşi, să-i spunem aşa; de pildă manipulări ale câştigurilor (în 2009 GE plătea o amendă de 50 de milioane de dolari impusă de Securities and Exchange Commission, la sfârşitul unei investigaţii care releva că au „vândut“ locomotive unor instituţii financiare, de exemplu). În acelaşi timp trebuie spus că subcreşterea constantă de pe vremea lui Welch se datora managerierii câştigurilor, a transferului de bani dintr-un buzunar în altul. Al companiei, evident. Indiferent de metode, de pieţe în urcare sau în criză, este clar că avem o separare între două sisteme, între două moduri de a face afaceri: abordarea tenace a lui Welch, cumva tributară cuminţeniei anilor de boom de după cel de-al doilea război mondial, şi cea exuberantă, să-i spunem, a lui Immelt, în ton cu epoca internetului.

Mi-am adus aminte de acest grafic, twitter-it de cineva, în momentul în care am citit că Apple a devenit prima companie din lume de 700 de miliarde de dolari. Iniţial, mi-am spus că este un semnal al acelui bubble tehnologic de care se tot teme lumea în ultimii doi-trei ani: capitalizări uriaşe, IPO-uri gigantice, o frenezie a tranzacţiilor, tineri softişti deveniţi milionari peste nopate, un şuvoi de bani spre oricine are o idee şi tăria să o susţină, totul augumentat cu doze de Facebook şi de Alibaba.

Pe urmă mi-am dat seama că temerile mele sunt oarecum nejustificate şi că o nouă criză este destul de puţin probabilă, mai ales că nici nu s-ar vedea prea bine în climatul internaţional destul de încărcat de acum - temeri de război, datorii neplătite, crize politice, tot felul de „leaks“-uri. Ce criză mai poţi trăi într-o lume în care Baltic Dry Index a atins 666 de puncte, întreb?

Marea criză a vremurilor ce vor veni nu va fi tehnologică sau financiară, ci umană. Robert Reich, profesor de economie şi fost oficial în administraţia Clinton, vorbeşte de o întoarcere în mentalităţile secolulului XIX. Lumii i-a trebuit destul de mult timp să treacă de la exploatare la decenţă şi o anume corectitudine - siguranţa locului de muncă, salariu minim, program de lucru, eliminarea muncii copiilor. Actuala criză a deteriorat din nou echilibrele de pe piaţa muncii, iar oamenii valorează mai puţin, pur şi simplu. Politicienii, corporaţiile şi instituţiile financiare, spune Reich, au câştigat destulă putere pentru a reorganiza piaţa muncii în aşa fel încât să îşi sporească averile, iar oamenii au rămas undeva în urmă. Confirmarea este chiar în statisticile recent apărute, care arată că 1% din cei mai bogaţi oameni ai planetei vor ajunge în scurt timp să deţină mai mult de jumătate din averea mondială - de la 44% în 2009 au ajuns să deţină 48% în 2014. Echilibrele sociale ale lumii sunt fragile, şi din această cauză vedeţi acest text într-o revistă de afaceri; oamenii trebuie să înţeleagă că în lipsa unor standarde, totul se poate nărui destul de uşor.