Impresioniştii au fost starurile picturii, dar suprarealiştii i-au fost filozofii. Dintre toţi l-am preferat pe René Magritte, mai mult decât ceasurile moi ale lui Dali sau nudurile imprecise ale lui Marcel Duchamp.

Golconda este un peisaj urban plin de oameni aproape identici care umplu riguros şi simetric spaţiul; nu ştim dacă se mişcă sau plutesc. Sunt inşi convenţionali, imaginea comună a unui bancher sau a unui om de afaceri din perioadă (tabloul a fost pictat în 1953), îmbrăcaţi la fel, cu feţe imobile. Lipsite de expresie. Bărbatul cu pardesiu şi melon este o constantă a picturii lui Magritte, el însuşi ins mediu, corect şi anost, personaj pe spinarea căruia s-a construit o lume întreagă.

De ce i-a spus Golconda? Titlul îi aparţine poetului Louis Scutenaire, care l-a ajutat de multe ori pe Magritte să îşi numească picturile. Golconda a fost un oraş indian, centru al industriei diamantelor între secolele XIV şi XVII, o fabrică, la propriu, de averi; ce alegorie putea fi mai bună pentru fabricile de averi din suburbiile începutului de deceniu '50? Şi, mai târziu, ce imagine mai potrivită poate caracteriza City-ul londonez sau Wall Street-ul, fabricile de bani ale momentului, chiar şi acum, în criză.

Criticii regăsesc în tabloul lui Magritte însingurarea, înstrăinarea: faptul că personajele tabloului nu se privesc, nu comunică, ambianţa rece, lipsa de personalitate a clădirilor şi cerul nepătat induc, într-adevăr, astfel de sentimente. Pe de altă parte, poate că Magritte însuşi s-a simţit un pic abandonat: să-l privim ca pe un tip convenţional care picta tablouri neconvenţionale şi era angajat într-o mişcare culturală neconvenţională - suprarealismul. René Magritte s-a născut în Belgia şi iniţial a fost atras de impresionism.

O primă expoziţie nu place criticilor, iar pictorul se mută la Paris şi se împrieteneşte cu poetul André Breton, creatorul mişcării suprarealiste. Un revoltat prin definiţie, Magritte a cochetat cu comuniştii, dar comuniştilor nu le-a plăcut opera lui Magritte. Magritte a cochetat şi cu suprarealismul, dar a preferat să plece din efervescentul Paris şi să se refugieze în mai comoda Belgie, să se îmbrace chiar el cu pardesiu şi melon şi să trăiască într-o casă modestă, să se integreze, adică, în cenuşiul clasei de mijloc.

Un critic l-a asemuit cu un agent secret care încearcă să discrediteze realitatea burgheză, dar care, pentru a nu fi identificat drept sabotor, se ascunde în spatele unei imagini cât se poate de convenţionale. Ce am găsit eu la Magritte? Ceva bun, simplitatea, şi ceva rău, alienarea, refugiul într-un soi de ghetou intelectual. Simplitatea, adică un maxim de efecte cu un minim de mijloace, iar imaginile sale diferă fundamental de oniricul Dali sau de bizarul De Chirico - instrumente muzicale, bărbaţi cu melon şi pardesiu sau pipe sunt prezentate atât de simplu, atât de fără echivoc încât devin misterioase.

Alienarea, refugiul în ghetoul intelectual, uniformitatea sunt, cred, principalii duşmani ai omenirii. Se spune că Magritte însuşi nu era chiar atât de dedicat picturii, preferând să îşi transpună ideile în câteva schiţe şi apoi să meargă să joace şah în cafeneaua Greenwich din Bruxelles. Şi nici jucător de şah nu a fost chiar atât de pasionat, iar această ambiguitate cred că i-a oferit suficiente compensaţii încât să reziste vieţii calme pe care a dus-o.Parafrazând titlul unui recent desen animat, în Golconda lui Magritte stă să plouă cu bancheri.