Saptamana trecuta o colega mi-a facut o bucurie: mi-a adus din America niste casti pentru playerul mp3 pe care mi le-am dorit foarte tare. Nu sunt grozav de scumpe, in jur de 40 de dolari, in conditiile in care varful de gama costa aproape 150 de dolari si pe piata sunt firme care vand casti pentru strada cu multe sute de dolari. Dar, chiar la pretul lor modic, castile ofera o experienta sonora extrem de multumitoare pentru urechile mele si sunt apreciate, pe internet, de o comunitate nu prea mare, dar vioaie.

Va povestesc despre casti cu un rost, pentru ca sunt fabricate de o firma chinezeasca si, indiferent de miracolul economic chinez si de modul in care au ajuns sa conteze in economia mondiala, chinezii sunt asociati, de regula, cu produse de slaba calitate sau cu falsurile de tip abibas. Habar n-am cine sunt chinezii mei de la firma producatoare, dar mi se par, privindu-le si folosindu-le produsul, niste oameni intregi la cap intr-o lume nebuna. Daca veti cauta, inclusiv cu atotputernicul Google, veti gasi destul de putine referinte la micul producator chinez de casti audio. Homepage-ul in niciun caz, desi el exista; dar este discret, clameaza numai ca avem de-a face cu cele mai bune casti din lume si ofera o descriere sumara a produselor.

Nu le pasa de SEO, de rss, de feed-uri sau flash-uri. Distribuitori au numai o companie in Statele Unite, iar in Europa prezenta este nesigura, pe o filiera olandeza, printr-o companie, daca o fi companie, micuta. In schimb exista un numar de forumuri de mai mult sau mai putin audiofili, insi care au scris mii de posturi analizandu-si, laudandu-si si criticandu-si castile; de acolo am aflat de existenta lor si recenziile lor mi-au trezit curiozitatea. Avem, asadar, o problema de rezolvat: o companie mica, care ofera un produs extra intr-o tara mare care ofera in general produse de slaba calitate. In aceste conditii produsul tau este stigmatizat, indiferent de cat de bun este el, iar daca esti un mic artizan, nu te poti lupta cu asta.

Ce faci in acest caz? Pai iti continui productia si nu visezi sa fii primul, cu cel mai grozav, cel mai vandut, cel mai bine marketat, cel mai bine expus in magazin si cel mai laudat in revistele de specialitate produs. Mai bine il imbraci cu o aura de mister, ii lasi pe altii sa lucreze pentru tine, oferi serii mici la preturi decente (esti un mic artizan, remember?!) si te nisezi comod si decent. Nu spun lucruri nemaiauzite, pentru ca specialistii in marketing au scris tone de carti despre buzz si viral si nise si OTC; dar acesta este unul din putinele exemple 100% reale de astfel de plasare. Scriind despre chinezi cu cantecul celor de la Led Zeppelin in urechi, m-am gandit la conceptul “prima regula” si la modul in care il aplicam.

Americanii recomanda sa fii primul in orice, in lansarea de produse, in emfaza cu care te promovezi, in plasarea pe piata, in furnizarea de servicii. Primul mai ales din punct de vedere al cantitatii, pentru rezultate (citeste bani multi) satisfacatoare. In imobiliare prima regula este sa stii cand sa te retragi. In desenele animate este ca fizica nu se aplica la fel pentru personajul rau si pentru cel bun. In dragoste prima lege a doamnelor este “trateaza-l cu indiferenta”, dupa ce el a facut primul pas. In mediul corporatist prima regula este “stai sa-ti vina randul si nu asuda prea tare, ca tot acolo ajungi”. In mediul de afaceri romanesc as propune ca prima regula “omoara-ti clientul”, unde “omoratul” poate fi inlocuit cu golitul de bani, cu inselatul ieftin sau intoxicatul cu E-uri. De fapt cea mai importanta prima regula, pe care sa o aplicam in afaceri, dragoste, imobiliare sau creatie este “trebuie sa-ti pese”.

Partenerului tau - angajat, colaborator sau sot - trebuie sa-i pese. Ma gandesc ca lui Page si lui Plant, cand au scris Stairway, le-a pasat mai mult de ascultatori si de spectatori si de modul in care acestia vor rezona cu muzica si mai putin de banii pe care i-ar putea aduce cantecul. Ma gandesc ca in castile mele chinezul a pus este o cantitate mai mare de respect pentru client decat de dorinta de castig. Economia romaneasca ar trebui sa adopte aceasta prima regula. Cineva caruia ii pasa isi va face bine, in primul rand, treaba, va gasi solutii inedite, va cauta rezolvari. La rubrica “asa nu” il avem pe ministrul Pogea, chestionat de colegii mei de la Gandul in privinta programului “Prima casa” (redau numai raspunsul): “...

Va spun ca programul «Prima casa» functioneaza! Ce vreti sa mai fac eu? Eu am facut tot ce trebuia, mi-am facut treaba”. Problema e ca ministrul are numai impresia ca si-a facut treaba. Iti termini treaba abia in momentul in care intreprinderea functioneaza, cand rezultatul actiunilor este cel asteptat si multumitor. Daca guvernantilor le pasa, nu serbau, in arome PR-istice, primul credit acordat, ci urmareau intreg programul, cu termene si executii, pana la ultimul leut, pentru ca atunci ar fi avut un program real anticriza. Solutia crizei economice nu este ascunsa in cine stie ce formule complicate, ar fi de ajuns ca oamenii sa-si faca bine treaba, sa le pese. Si nu, nu este numai problema ministrilor, ci a tuturor.