Eu, care locuiesc intr-o zona din Milano unde la fiecare festivitate publica se organizeaza concerte rock ce dureaza pana tarziu in noapte, incep sa cred ca Kant nu gresea in totalitate cand critica muzica.

Se da adeseori drept exemplu de lipsa de sensibilitate muzicala parerea lui Kant, care considera muzica inferioara unor arte precum pictura, intrucat daca valoarea unei arte sta in hrana spirituala pe care ne-o procura muzica, jucandu-se pur si simplu cu senzatii, are un loc inferior printre artele frumoase. “Ea de fapt trece de la senzatii la idei nedeterminate, in vreme ce artele figurative pornesc de la idei determinate pentru a ajunge la senzatii, iar impactul acestor ultime senzatii este de durata, in vreme ce impresia lasata de cele datorate muzicii nu este decat efemera.”

Si treci prin aceste idei destul de discutabile. Dar Kant adauga: “De asemenea, muzicii ii este inerenta o anumita lipsa de civilizatie, faptul ca ea isi raspandeste influenta in principal prin felul in care sunt facute instrumentele ei, mai departe decat ai vrea (in vecinatate) si intr-un anume mod isi impune prezenta, compromitand, asadar, libertatea celorlalti, care nu se afla printre participantii la reuniunea muzicala, ceea ce artele ce se adreseaza ochilor nu fac, pentru ca ajunge sa privesti in alta parte daca nu vrei sa fii expus mesajului lor.

Lucrurile stau mai mult sau mai putin similar cu desfatarea provocata de un miros raspandit in aer. Cel care isi scoate din buzunar propria batista parfumata ii supune pe toti cei aflati in vecinatate la un tratament contrar vointei lor, iar daca acestia vor sa respire, ii obliga in acelasi timp sa se bucure, si de aceea respectiva obisnuinta a iesit din moda” (“Critica puterii de judecata”). Sa dispretuiesti din punct de vedere estetic muzica pentru ca-i deranjeaza pe vecini e ca si cum ai nega valoarea “Aidei” atunci cand este cantata pe stadionul din Verona, obligandu-i pe cei ce locuiesc in vecinatate la o auditie involuntara.

Si totusi, lasandu-l pe Verdi la o parte, eu, care locuiesc intr-o zona din Milano unde la fiecare festivitate publica se organizeaza concerte rock ce dureaza pana tarziu in noapte, incep sa cred ca nici Kant nu gresea in totalitate. Mi se intampla sa citesc dupa ceva vreme publicatiile primite, pentru ca nu se poate citi totul deodata (si de altfel am citit “Iliada” dupa aproape 3.000 de ani), si asa am dat cu cateva luni intarziere peste numarul 43 din revista Nuovi Argomenti, ce are in deschidere un soi de jurnal al lui Valerio Magrelli(1). La un moment dat, Magrelli citeaza cu deferenta pasajul kantian, plecand de la premisa ca exista o muzica aleasa de noi spre a o asculta si o alta ce ne este impusa de ceilalti.

“Este vorba de doua fenomene la antipozi. Primul reprezinta unul dintre cele mai rafinate alimente ingaduite speciei umane, in vreme ce al doilea este un simplu delict. Unul este un dar ales, altul o pedeapsa suportata.” Iar la inceputul jurnalului sau, Magrelli noteaza ca exista “doua materiale al caror abuz distruge ecologia planetei: plasticul si muzica”. In ceea ce priveste plasticul nu avem nevoie de exemple; fata de muzica are si un defect in plus, pentru ca sunetele, dupa cum se stie, “volant”, zboara si se pierd in aer, in timp ce plasticul, “manet”, ramane de-a lungul secolelor. In cazul muzicii ajunge sa ne gandim cat de tare ne persecuta ea in aeroporturi, in baruri si restaurante, in ascensoare, intr-un oribil stil New Age in cabinetul fizioterapeutului, la soneriile telefoanelor mobile ce in trenuri canta moment de moment “Für Elise” sau a 550-a sonata a lui Mozart, ca fundal continuu la orisice eveniment de la televizor - si ne inspaimanta chiar si mai rau atunci cand, fara a o auzi, o ghicim in urechile obsedate si asurzite ale unor alienati care trec pe langa noi cu castile infipte in timpan, incapabili sa paseasca, sa gandeasca, sa respire, fara a avea un zgomot asurzitor drept inger pazitor.

Pe vremuri, oamenii hotarau sa asculte muzica si dadeau drumul la radio (operatiune ce implica efort manual) sau alegeau un disc (operatiune ce presupunea si o evaluare intelectuala, dar si o chestiune de gust) ori se imbracau frumos si mergeau la un concert, unde isi exercitau propria capacitate de a distinge intre o executie buna si una modesta sau puteau decide sa-l iubeasca pe Bach si sa-l urasca pe Skriabin. Acum, multimi de pustoaice cu buricul gol si pusti cu parul rasta fura muzica pe computer pentru a o da la schimb si a o asculta ziua-ntreaga, iar la concert sau in discoteca merg nu pentru a se distra, ci pentru a se ameti si, uitate fiind fineturile datului la pedala, absorb mai mult zgomot decat muzica. In tren insa, casti au si multi adulti abrutizati, incapabili sa citeasca un ziar sau sa priveasca peisajul. Daca pe fiecare panou publicitar ar fi reprodusa Gioconda, Gioconda ar deveni urata si obsedanta. Dar (si-atunci Kant avea dreptate) intelectul nostru si-ar da seama de acest lucru si am protesta. Cu muzica insa nu se intampla acest lucru; de-acum traim cu ea ca scufundati intr-un lichid amniotic. Cum sa ne recapatam darul surzeniei?