36 de săptămâni de şcoală, vacanţe fără rost, unităţi de învăţământ în care constructorii lucrează de zor (sau nu) aşa încât sunetul clopoţelului e greu de auzit. Salarii care se măresc ori ba, sau nu îndeajuns; uite bursa, nu e bursa, fie de merit sau socială. Întârzieri de toate felurile. Profesori dezinteresaţi, elevi obraznici, cu mintea aiurea sau care bagă (la propriu) spaima în profesori. Dincolo de asta, experienţa mi-a arătat că se găseşte un loc potrivit pentru fiecare - copil, cadru didactic sau personal auxiliar. Uneori, pentru potrivire, efortul este minimal. Alteori este titanic. Am avut parte de toată gama, cu extreme şi in between.

„Copiii crizei încep şcoala” era titlul de copertă al ediţiei de început de şcoală, în urmă cu opt ani şi se referea la contextul economic şi schimbările profunde produse de la criza declanşată de căderea Lehman Brothers. Personajul de pe coperta de atunci intră acum la liceu - acolo unde şi-a dorit, unde (sper că) se potriveşte. Dar efortul a fost titanic. Dacă doamna profesoară de română de la şcoală a fost un aliat formidabil - al tuturor copiilor de-a opta pe care i-a avut în generaţie şi, în funcţie de interes şi al părinţilor - nu ne-am bucurat de acelaşi noroc şi la matematică. A trebuit să compensăm.

La examenul de capacitate, între media 8,2 şi 9,7, ceea ce înseamnă o marjă de 1,5 puncte s-au îndesat cam 6.000 de elevi, doar în Capitală. Cu 8,2 nu se poate intra la un liceu teoretic de stat - ceea ce practic, se traduce în şanse foarte mici de a promova Bacalaureatul. Spre comparaţie, colegiul pe poarta căruia a păşit juniorul meu pe 11 septembrie are o promovabilitate de 100% la examenul maturităţii. În schimb, media 9,7 permite alegerea cam oricărei instituţii de învăţământ vizată. În această plajă de 1,5 puncte s-au regăsit copii care şi-au depăşit cu puţin noroc potenţialul, copii care au greşit sau cei care au luat cât se aşteptau. Cu excepţii marginale - cei puţini geniali sau cei puţini mai puţin dotaţi - diferenţa dintre 8,20 şi 9,70 este dată de muncă. De foarte multă muncă. A unei întregi echipe - copil, părinţi, profesori. La acelaşi nivel de intelect, un copil care nu învaţă decât de ochii lumii ia 8,2. Unul muncit, trece de 9,7.

Aşa se fabrică norocul, care în acest context este dat de efortul mare sau chiar uriaş al întregii echipe amintite mai sus. Care se traduce, concret, în investiţii de timp, bani, stat în trafic, exerciţii de motivare a copilului, lupta cu ecranele, cu reţelele sociale, cu spiritul (exagerat de) hedonist, poate chiar terapie pentru a-i susţine, motiva şi îndemna la efort pe cei care au nevoie. Miza? Să ajungă într-un mediu în care să se regăsească, să se integreze, să le placă. Şi, evident, să ia Bac-ul.

Studiul de caz doi: pentru alegerea grădiniţei celui de-al doilea copil, n-am mizat deloc pe noroc. Am investit timp să merg, să văd, să discut, să descos, să caut. Am găsit un loc care ni s-a potrivit mănuşă, dar s-a închis. Toate cadrele didactice şi nedidactice şi-au găsit loc de muncă în mai puţin de două săptămâni şi se declară mulţumite. Şi noi am găsit altă grădiniţă – suntem încă în adaptare, voi reveni cu detalii.

Am învăţat în cariera mea de părinte că planurile de toate felurile sunt obligatorii. Recunosc că am învăţat în varianta hard – m-am trezit, din pricina insuficientei implicări şi preocupări, într-o clasă zero în care copilul (nu prea) rezona cu colegii şi nici eu cu părinţii. Aşa că acum deja fac tot felul de scenarii pentru şcoala care va urma grădiniţei şi felul în care trebuie susţinut liceanul în perspectiva Bac-ului, chiar dacă, da!, este peste patru ani. În „construcţia norocului”, grija, preocuparea permanentă şi investiţiile de toate felurile joacă un rol esenţial.

Vorbim acum de educaţie, un capitol de care ne plângem foarte mulţi. De fapt, nu cred că ştiu măcar o singură persoană mulţumită de sistemul de învăţământ. Dar am descoperit că există soluţii – învăţământ de tip Waldorf, Montessori, curiculă americană, engleză sau finlandeză, meditatori care pot ajuta copii, terapeuţi care îi pot ghida atunci când nu putem face suficient. Şi, mai presus de toate, părinţi preocupaţi şi implicaţi.

Nu am idee câţi dintre părinţii celor 3,5 milioane de copii cuprinşi în sistemul de învăţământ pot sau sunt dispuşi la asemnea eforturi. Pentru mine însă a devenit clar că nu sunt dispusă să îmi asum riscul de a lăsa, pur şi simplu, lucrurile să se întâmple. Orice statistică legată de alfabetism funcţional (42% dintre elevii cu vârste între 9 şi 14 ani nu sunt capabili să înţeleagă ce citesc), rezultate la teste PISA, gradul de promovare la Capacitate sau Bacalaureat, abandon şcolar sau ştirile legate de consumul de substanţe în rândul copiilor mă îngrozesc.

V-aţi pregătit fizic, emoţional şi mental? Poate vă trebuie o linie de credit pentru meditaţii sau terapii, audio-book-uri sau soluţii pentru şedinţe ţinute în trafic. Spune Tamara Buciuceanu-Botez în „Liceenii”: „Puişorilor, de luni la şcoală... Gata cu leneveala!”   

Ioana Mihai-Andrei, editor, Business Magazin