Focurile din suburbiile Parisului au luminat o Europa dezorientata, gata sa-si explice prin clisee si temeri ancestrale tot ceea ce i se intampla. Pustii cu chibrituri, Fouad sau Moustapha, au inceput sa incarneze brusc toate vechile frici ale unui continent batran la propriu si la figurat, amenintat mereu de navaliri barbare si de propria decadenta.

Insuportabila si obositoarea saptamana de lucru de 30 de ore nu mai lasa destul timp pentru studiul marxismului; McDonald’s Franta e una din cele mai prospere divizii ale imperialistei companii americane; clasa asupritoare a elitelor a pus monopol pe branza cu mucegai. Cele de mai sus sunt enumerate in bataie de joc drept motive de revolta in Franta, intr-un mesaj de pe un forum al unui ziar central din Romania. Forumistul e de parere ca Franta isi merita soarta si ca in toata Europa "islamofascistii" au fost incurajati sa scoata capul, din cauza politicii "sinucigase" a elitelor de stanga, intoxicate de corectitudine politica. Cum adica, zice el, in Anglia, fortele de ordine care perchezitioneaza moschei au ajuns sa fie obligate sa se descalte?

Un alt forumist, cu aceleasi idei, decreteaza ca Europa de Est va fi urmatoarea Franta, fiindca frontierele UE se opresc la Romania si la Bulgaria, iar societatea romaneasca, deja "tiganizata", incepe sa se umple de arabi, chinezi si africani "care nu aduc nimic bun pentru Romania, nici economic, social, cultural sau religios". Iar asemenea previziuni alarmiste sunt de gasit acum si la case mai mari. Deputatii nationalisti din Duma ruseasca au inceput sa vorbeasca deschis despre pericolul cecenilor si al caucazienilor in general care s-au stabilit in valuri la Moscova; a aparut chiar propunerea ca "imigratia" interna de acest fel sa fie interzisa. Xenofobii din Partidul Libertatii austriac au profitat si ei de ocazie ca sa ceara stoparea imigratiei si au tras concluzia ca politicile europene in materie de imigratie si-au demonstrat esecul.

Din toate aceste comentarii razbate - iar in altele e chiar exprimata pe fata - o bucurie rautacioasa ca, iata, Franta a fost asa de umilita de cateva sute de mici piromani. Pana si presa americana a scris despre francezii care se uitau in vara cu dispret la negrii din New Orleans care jefuiau magazinele dupa uraganul Katrina, pentru ca acum sa vada ce inseamna "cealalta Franta", propria realitate rusinoasa pana mai ieri ignorata sau ascunsa. Romanii, obisnuiti ca periferiile cu caini si aurolaci din orasele de aici sa fie mai cunoscute pentru telespectatorul occidental decat centrele, au motive sa se bucure ca au iesit la iveala periferiile frantuzesti. Polonezii, priviti mai mult sub aspectul pericolului de dumping social al "instalatorului polonez", se vor fi simtit poate razbunati, acum ca francezii recunosc ce putine pretentii si ce maniere pasnice au est-europenii veniti la lucru in Occident fata de magrebienii anarhici.

Satisfactia in cauza, ca si temerile de propriii alogeni din societate, traduc o trezire brusca si publica a nationalismului, adormit de obicei fie de indiferenta, fie de coercitiile impuse de cultura insistenta a corectitudinii politice, in Europa ca si in America. Iar forta nationalismului spontan ii inspira de minune pe politicieni, care au incercat deja prin toate mijloacele s-o capteze in folos electoral. Riscand o dezlantuire sociala asemanatoare celei din Franta, liderul opozitiei de centru-stanga italiene, Romano Prodi, nu s-a jenat sa spuna ca un val de violenta urbana in Italia nu e decat o chestiune de timp, fiindca periferiile oraselor italiene sunt cele mai rele din Europa. La dreapta spectrului politic, alarmismul are alte nuante. Tot in Italia, Roberto Castelli, ministru al justitiei si membru al Ligii Nordului, a comparat imigratia cu navalirile barbare care au invins Imperiul Roman in secolul al V-lea, criticand stanga politica fiindca favorizeaza mondializarea, destramarea familiei, homosexualitatea si "deschiderea salbatica a portilor pentru imigranti".

In Franta, principalul cal de bataie a fost duritatea fortelor de ordine si a justitiei fata de tinerii banuiti ca au aruncat cu cocteiluri Molotov in scoli si masini. Politicienii de stanga l-au acuzat pe ministrul de interne Nicolas Sarkozy ca isi face campanie electorala cu orice pret, vrand sa demonstreze ca e capabil sa faca ordine (ba chiar n-au lipsit insinuarile ca ministrul, el insusi dintr-o familie de imigranti unguri, i-ar fi starnit intentionat pe huligani ca sa poata apoi sa-i reprime). Cei de dreapta au acuzat, in schimb, ca totul s-a intamplat din cauza atitudinii permisive si egalitariste a stangii, care n-a gasit alta rezolvare pentru chestiunea imigrantilor decat majorarea ajutoarelor "de insertie sociala" si de somaj, cu unicul rezultat ca tuciuriii s-au obraznicit si si-au dat seama ca e mai rentabil sa parazitezi un stat incredibil de generos decat sa muncesti.

In fine, dincolo de granitele Frantei, ceea ce s-a intamplat in suburbiile pariziene a fost interpretat de sustinatorii actualei politici americane drept o dovada ca razboiul civilizatiilor continua. Franta a fost singura tara care s-a opus razboiului cu Irakul si iata ca musulmanii sai vin sa dovedeasca acum ca o astfel de atitudine nu a ferit-o cu nimic de mana lunga a Al-Qaida (argumentul erau strigatele de "Allahu Akbar" auzite pe strazile cu incendii, altfel o simpla dovada de mimetism din partea unor tineri de fapt musulmani numai cu numele). Deci politica SUA e corecta, iar focurile din "banlieues" ar echivala cumva cu atentatele din metroul de la Londra. Solutia: masuri antiteroriste ca in SUA, expulzari in masa, amprentari si "scanarea etnica" a veneticilor.

Altii au invinuit, dimpotriva, Franta ca a fost pedepsita fiindca a lovit in interesele Islamului, inclusiv prin atitudinea dura fata de Siria dupa asasinarea fostului premier libanez Rafik Hariri. Prim-ministrul turc Recep Tayyip Erdogan a sustinut deschis o asemenea logica, grabindu-se sa critice Parisul fiindca s-a incapatanat sa interzica valul islamic in scoli si sa renunte la ghetoizarea imigrantilor. "Noi am spus ca e nevoie de mai multa toleranta. Dar Franta nu ne-a luat in seama. Nu ne-a ascultat", a spus Erdogan. si s-a simtit indreptatit sa adreseze un apel la calm celor 4,5 milioane de turci rezidenti in UE, mai cu seama ca intre timp incendierile au parut sa se extinda si in Germania, Belgia si Danemarca, primele doua cu populatii semnificative de musulmani de origine turceasca.

Iesirea lui Erdogan avea un talc special, tinand cont ca prima consecinta care se anunta pentru Turcia de pe urma violentelor din Paris era o amanare a primirii acestei tari in UE, de frica amenintarii musulmane. Premierul turc a intors situatia in favoarea sa, recomandandu-si tara drept cel mai bun consilier in privinta integrarii musulmanilor intr-o societate laica. "UE are nevoie de Turcia ca de o punte intre civilizatii", a proclamat Erdogan. Dincolo de vorbele frumoase insa, opozitia fata de extinderea UE, cu sau fara Turcia, a primit intr-adevar un imbold important de pe urma rebeliunilor din Franta, din moment ce acestea au scos la lumina tocmai stangacia Europei in a-i integra pe strainii stabiliti pe teritoriul ei.

Dar sa vedem totusi ce legatura au cu realitatea tunetele retorice si piruetele diplomatice de mai sus. Desigur, dezastrul social din periferiile oraselor occidentale e la origine un blestem colonial: nativii din fostele colonii s-au intors in metropola sa-si caute aici de lucru, iar metropola a avut mereu nevoie de ei, ca mana de lucru ieftina pentru reconstructia dupa razboi, in anii ‘50 si ‘60, cu inertie in anii ‘70. Numai ca, atunci ca si acum, a lipsit orice politica de integrare a africanilor, indienilor sau arabilor admisi in Europa, ale caror familii numeroase au ajuns un soi de bomba cu ceas pentru structura societatii frantuzesti, britanice, italiene sau chiar olandeze. Statul a construit cartiere de blocuri gri la periferii, ca sa le ofere locuinte ieftine muncitorilor straini, eventual ceva cluburi si terenuri de sport (de unde s-au ridicat un Zidane sau un Thierry Henry) si gata.

Locurile s-au ghetoizat insa si s-au aglomerat, noua generatie nascuta in metropola din parinti imigranti s-a ridicat, iar gazdele cu piele alba s-au trezit in fata unor hibrizi ciudati, care le vorbesc limba cu accent, stiu sa le foloseasca walkman-urile si celularele, dar in rest n-au nimic comun cu locul unde au venit pe lume. Ca si in cazul comunitatilor de negri din periferiile americane, legea ghetoului si-a spus cuvantul, mai cu seama in epocile de recesiune sau macar de incetinire a cresterii economice, ca acum: cei iesiti din ghetouri nu-si mai pot gasi de lucru nici daca vor, nemaivorbind de urcare pe scara sociala, fiindca sistemul ii respinge, recunoscandu-i drept corp strain. si cercul vicios se inchide, cei respinsi complacandu-se in saracie, delincventa si furie fara obiect.

Scenariul e cam acelasi in toate marile orase europene, iar violentele urbane declansate de imigranti izbucnesc periodic, la Madrid, la Lille sau la Birmingham. Acum cateva saptamani, in suburbia Lozells din Birmingham, doi oameni au murit si 20 au fost raniti din cauza ciocnirii intre niste tineri de origine asiatica si copii ai imigrantilor din Caraibe. Ferestre sparte, masini arse, tot tacamul cunoscut. somajul la Lozells e de 22%, de trei ori mai mare decat in oras. Iar statisticienii cred ca la Birmingham, al doilea oras ca marime din Marea Britanie, unde acum doar o treime din cei un milion de locuitori sunt imigranti, populatia alba majoritara va ajunge minoritara in zece ani.

Aceasta este "Eurabia", cum spune ziarista italiana Oriana Fallaci. Dupa 11 septembrie 2001, Fallaci a scris un pamflet violent antiislamic, "Furia si mandria", despre metisarea Europei invadate de barbarii musulmani, incapabili sa munceasca, vulgari si dusmanosi, care urineaza pe monumentele Romei, pregatesc atentate sinucigase si viseaza sa puna burqa pe capul femeilor europene. Indignarea italiencei a starnit controverse aprinse in Europa, in numele ace-leiasi corectitudini politice si al tolerantei crestine pe care Oriana Fallaci le denunta in textul ei. E adevarat, de atunci s-au intamplat destule in Europa: alte valuri de imigranti, atentatele de la Madrid si Londra, cateva mici rebeliuni urbane, injunghierea regizorului olandez Theo Van Gogh de un musulman furios ca acesta insultase Islamul. Dar acuzatia automata de rasism, aruncata impotriva lui Fallaci, impiedica si acum discutia sincera despre imigratia celor de alta religie (caci, nu-i asa, est-europenii din Occident nu dau foc masinilor si nu acuza pe nimeni ca-i discrimineaza).

Prudenta statelor occidentale, dar si neputinta de a gasi solutii a facut ca pana acum discutia sa inceapa de la celalalt capat al problemei, adica de la imigratia ilegala si de la nou-venitii in Europa, nu de la comunitatile de imigranti ajunsi la a doua generatie. In ianuarie, Comisia Europeana a lansat un document despre "migratia motivata economic", cerand standardizarea la scara europeana a regulilor de admitere a imigrantilor. Cu pragmatism, Comisia recunoaste ca UE are nevoie de lucratori straini, ca sa umple golul de forta de munca lasat de scaderea natalitatii in statele membre; drept urmare, daca se considera excedat de numarul de straini, fiecare stat n-are decat sa-si fixeze limite la numarul de imigranti pe care isi poate permite sa-i accepte. Problema apare insa la partea de integrare sociala a imigrantilor, lasata de statele UE mai curand la latitudinea primarilor de orase.

Directoratul UE pentru justitie, libertate si securitate a lansat chiar un "Manual de integrare pentru autoritati si practicieni", cu exemple de initiative locale pentru acomodarea strainilor. In Frankfurt, de pilda, proaspetii imigranti au parte de un curs de 600 de ore de limba germana si de 40 de ore de "orientare urbana", adica mers cu metroul, plimbare prin oras, vizita la primarie, informatii despre legislatie - ambele programe fiind prezentate de imigranti deja adaptati in societatea germana. La Gent, in Belgia, exista un serviciu municipal de integrare, finantat de comunitatea flamanda, care ofera nou-venitilor asistenta pentru educatie si gasirea unui loc de munca, precum si cursuri de introducere in sistemul social belgian, predate in turca, araba, franceza, engleza, rusa, spaniola, albaneza, farsi si somaleza.

Ca de obicei insa, Uniunea Europeana vrea o initiativa sistematica si centralizata. Comisarul european pentru afaceri interne, Franco Frattini, urmeaza sa prezinte la inceputul lui decembrie un proiect de reglementare a imigratiei la nivel european. Deocamdata au inceput cu imigratia ilegala. La summit-ul din vara de la Evian, tarile UE au pus la punct planul comun de expulzare a strainilor veniti clandestin, stabilind chiar un program de transport regulat al acestora cu avionul spre tarile de origine.

Situatia nu-i deloc usor de tinut in mana: cel putin 25.000 de africani fara acte in regula au trecut Pirineii in ultimele luni, iar UE estimeaza ca jumatate de milion de clandestini au intrat deja in tarile membre. Punctele cele mai vulnerabile sunt enclavele spaniole Ceuta si Melilla din nordul Africii, folosite de marocani si de imigrantii din Africa Subsahariana ca porti de intrare in Europa. Numai in septembrie si octombrie, granicerii marocani au impuscat mortal mai mult de zece oameni care incercau sa escaladeze zidul de la frontiera, ca sa treaca pe teritoriul spaniol.

Orice problema ar trebui sa se rezolve insa, in viziunea europeana, cu bani si buna-credinta aproape iluminista. Comisia Europeana a oferit recent Marocului 40 de milioane de euro, numai pentru procurarea de dispozitive de supraveghere impotriva imigrantilor ilegali. Libia dictatorului Gaddafi, ex-colonie italiana, ar putea si ea sa pretinda bani pentru ajutorul cerut de UE, avand in vedere numarul mare de africani care pleaca de pe coastele libiene cu vaporul si intra in Europa prin Lampedusa, mica insula dintre Africa si Sicilia. Mai nou, e posibil ca si state comunitare ca Spania sau Malta sa capete ajutor financiar de la Uniune pentru problemele cauzate de imigratia ilegala.

Pentru a-si demonstra solidaritatea, alte tari europene - Cehia, Olanda, Irlanda si Germania - au propus sa accepte pe teritoriul lor o parte dintre fugarii subsaharieni, pana ce UE va ajunge sa stabileasca "parteneriate" cu tarile lor de origine (a se citi tot ajutor financiar catre aceste tari sarace), care sa mai stavileasca din navala de oameni. In privinta Spaniei, ea a preferat deocamdata sa se ajute singura, legalizand in februarie trecut situatia a 800.000 de clandestini lucratori la negru, dintr-un motiv economic simplu: ca sa poata incasa impozite de pe urma lor. Masura a fost criticata de alte tari europene, tematoare ca astfel se incurajeaza imigratia fara acte. Guvernul laburist de la Londra a gasit alte solutii: amenzi fixe pentru angajatorii care folosesc munca la negru, limitarea drastica a dreptului la azil si acceptarea exclusiv a strainilor stiutori de engleza si calificati profesional. In ce-l priveste, durul Sarkozy a promis ca pana la sfarsitul anului o sa expulzeze 23.000 de imigranti clandestini, la care se vor adauga probabil cei prinsi saptamanile trecute dand foc prin Paris.

Pana ce se va ajunge la o solutie europeana unica, americanii sunt, ca de obicei, cei cu punctul de vedere cel mai radical. Diana Furchtgott-Roth, expert la Centrul pentru Politica Fortei de Munca la Hudson Institute, sustine ca UE ar trebui sa adopte sistemul din SUA, adica sa-i incurajeze pe imigranti sa vina sa munceasca, dar fara a le oferi avantaje de-a gata, locuinte sau asistenta sociala, pentru ca altfel ei vor veni doar ca sa primeasca ajutoare si nu vor mai avea nici un stimulent sa-si gaseasca de lucru.

Numai ca o asemenea filozofie nu doar ca e greu de acceptat pentru cultura sociala a Europei (minus noua ei locomotiva anglo-saxona), dar e si nepotrivita cu momentul. Remuscarile de putere coloniala au cuprins Republica franceza, astfel incat premierul Dominique de Villepin a promis "masuri de reducere a discriminarii in privinta locuintelor si a locurilor de munca" pentru imigrantii de origine araba si africana. si ministrul de interne a dat inapoi: dupa ce i-a etichetat pe rebeli drept "scursuri" si a promis ca-i curata cu tulumba de aer comprimat, ca pe gunoaie, Nicolas Sarkozy s-a apucat sa declare ca el sustine ca strainii (extracomunitari) rezidenti de peste 10 ani in Franta sa aiba si ei drept de vot la alegerile locale.

Problema e veche de doua decenii, iar comentatorii care s-au grabit sa vada in demersul lui Sarkozy o manevra electorala au ramas in cele din urma derutati, constatand ca sondajele de opinie spun ca daca strainii ar primi drept de vot, prima avantajata ar fi stanga, nu dreapta lui Sarkozy. A fost vorba deci de o simpla dorinta a ministrului de a mai echilibra lucrurile, intr-o societate pe care fermitatea lui represiva la adresa rebelilor a impartit-o aproape egal intre cei ce il acuza de rasism obtuz si cei ce aproba interventia cu mana de fier impotriva "metecilor". Le Monde a scris chiar un articol ironic in care constata cu prefacuta consternare ca tatal fotbalistului Zinedine Zidane, muncitor algerian traitor langa Marsilia si platitor de impozite, nu are drept de vot. Dar Zidane senior n-a cerut niciodata naturalizarea. si, de fapt, a fost mereu un tip care n-a cerut nimic, retras si cumsecade, asa de cumsecade incat comunistii l-au folosit in 1998 drept argument viu impotriva xenofobilor lui Le Pen.

Generatia a doua si a treia dupa Smail Zidane nu se mai resemneaza insa cu anonimatul. Modelul republican de asimilare a pornit de la principiul ca toti sunt egali si nediferentiati in ochii statului; cu alte cuvinte, existenta unor drepturi speciale pentru minoritatile etnice sau religioase a fost intotdeauna de neconceput. Egalitatea a insemnat, de fapt, ca minoritatilor li s-a spus ca ele nu exista. Numai ca ele existau - in cartierele modeste care s-au transformat ulterior in ghetouri mizerabile.

Magrebienii din anii ‘60 gaseau slujbe si locuinte in Franta tocmai pentru ca erau imigranti; copiii lor nu mai gasesc tocmai fiindca sunt copii de imigranti, iar copiii de imigranti sunt o specie sociala stranie, un hibrid monstruos, sortit unui limb etnic si cultural de unde e imposibil de scapat. "Republica are o relatie cu cetatenii, dar noi nu suntem cetateni. Nu stim cine suntem. Nici arabi sau africani, nici francezi. Nu suntem recunoscuti si nimeni nu-si aminteste de noi", spune Yasser Amri, un student care a reusit totusi sa plece din ghetoul lui. Fartatii lui din "Neuf-Trois" (93, numarul administrativ al departamentului Seine-Saint-Denis, fieful imigrantilor parizieni) nu stiu insa nici macar sa puna problema astfel.

Toata lumea a remarcat ca rasculatii din Paris n-au avut glas, n-au proclamat nimic, nici o revendicare, marginindu-se sa-si exprime furia oarba prin gestul de a da foc. De fiecare data cand s-au apropiat ziaristii de ei, fie i-au gonit, acuzandu-i ca oricum scriu numai ce vor ei, fie au raspuns sfidator, cu replici imitate, invatate chiar din relatarile ziaristilor: "Masinile arata misto cand ard si-i atrag pe astia sa filmeze. Numai asa o sa ne bage in seama Sarkozy!" sau: "Allahu Akbar, aici e Bagdadul!"

Asemenea incercari de a vorbi pe limba majoritatii n-ar trebui sa insele pe nimeni. Furia n-are cuvinte si isi transcende intotdeauna motivele initiale (cat a trecut de la 27 octombrie, cand pustii Bouna si Ziad au murit electrocutati pe cand se ascundeau de un raid al politiei?). Sarkozy, politaii, francezii albi din centru stiu cine sunt, se accepta si se recunosc intre ei, cu masinile, scolile, fabricile si teatrele lor; urmasii de imigranti nu au nimic si habar n-au ce si cui ar trebui sa ceara. "Beurs", cum isi spun copiii de algerieni, sunt prost priviti cand ajung in Algeria, ca niste tradatori care nu mai stiu obiceiurile musulmanilor africani, iar in Franta, unde s-au nascut, sunt criticati ca n-au fost niciodata la Luvru sau ca nu stiu cine a fost Voltaire.

 De aceea, actul de a da foc e poate unicul mod, violent si primitiv, de a-si confirma lor insile ca exista. Rebeli fara cauza, nu mai au de facut decat sa distruga aceasta lume coerenta si rationala unde ei nu incap. Zicerea carteziana "cuget, deci exist" s-a intors pe masura vremii de acum din Europa: dau foc, deci exist.