Incercand sa demistifice sistemul Six Sigma (perceput indeobste ca o metoda complexa in care instrumentul statistic reprezinta piesa de rezistenta), sa-l faca lesne inteligibil si usor de aplicat, autorii acestui volum pun accentul pe aspectele sale non-tehnice, iar instrumentele folosite sunt tratate intr-o maniera accesibila, urmarind sa ofere un ghid de actiune. Istoria Six Sigma a inceput in anul 1986 la Motorola (cand Michael Harry, angajat al companiei, si-a propus sa analizeze slabiciunile procesului de fabricatie cu ajutorul unor unelte statistice), dar metoda a devenit celebra in anii ‘90, atunci cand General Electric s-a hotarat sa o preia si sa o dezvolte. Conceptul general dupa care se ghideaza sistemul porneste de la ideea ca un proces industrial sau un serviciu presupune anumite sarcini repetitive, exemplul cel mai simplu fiind producerea unei anumite piese in serie mare. O piesa va fi conforma standardelor daca va respecta un anumit numar de criterii, dar cu toate acestea, piesele nu vor fi identice. Prin urmare, una dintre preocuparile majore pentru gestiunea calitatii va fi controlarea conditiilor de productie (sau de prestare a serviciilor) astfel incat sa existe cat mai putine rebuturi si cat mai putina insatisfactie din partea clientului. Din multele definitii posibile (intre care se cuvine amintita cea care percepe Six Sigma ca pe un efort general de schimbare a culturii organizationale), autorii au sintetizat un model adaptat evolutiei actuale a conceptului: „Six Sigma este un sistem cuprinzator si flexibil pentru realizarea, sustinerea si maximizarea succesului in afaceri. Un sistem condus numai de intelegerea indeaproape a necesitatilor clientului, de utilizarea disciplinata a faptelor, a informatiilor si a analizelor statistice, precum si de atentia deosebita acordata administrarii, imbunatatirii si remodelarii procesului de afaceri”.

 

Peter S. Pande, Robert P. Newman, Roland R. Cavanagh

“Six Sigma”, Editura All, BucureSti, 2009

 

 

“L’Elégance du Hérisson” vorbeste cu seninatate, usurinta si eleganta despre probleme grele. E un roman pe doua voci. Cea dintai naratoare se cheama Renée Michel, o administratoare de imobil in varsta de 55 de ani, “vaduva, mititica, grasuta, urata”, dar toba de carte, straduindu-se sa descifreze inclusiv fenomenologia lui Husserl. A doua voce ii apartine Palomei, o pustoaica supradotata in varsta de 12 ani, care locuieste in imobilul cu staif vegheat de madam Michel. Micuta considera ca are o inteligenta fara cusur, ca a descoperit toate secretele existentei si ca viata de adult nu merita traita. Motiv ce o impinge la o hotarare dramatica: sa se sinucida chiar in ziua cand va implini 13 ani. Elementul perturbator in aceasta incrucisare de identitati este un bogatas nipon, Ozu Kakuro, care se muta in acelasi imobil din 7 rue de Grenelle cu cele doua improbabile prietene.

 

Julio Cortázar, un scriitor cu o personalitate coplesitoare, e cunoscut in primul rand gratie romanului-cult “Sotronul” (“Rayuela”) si, pentru unii, datorita ecranizarii de catre Antonioni a nuvelei “Blow up”. Trecut pe nedrept la categoria “si altele” din bibliografia lui Cortázar, “Cartea lui Manuel”, volum scris dupa emigrarea scriitorului sud-american in Franta, este un roman postmodern cu o structura labirintica, adesea anevoios de urmarit, dar incarcat de sensuri actuale. Manuel este un bebelus latino-american din Paris (si un simbol al generatiilor viitoare), caruia parintii si prietenii acestora, revolutionari sud-americani refugiati, se straduiesc sa-i cladeasca o lume mai omenoasa, mai densa si mai plina de haz. Pentru aceasta, ii fabrica un manual, o carte de lectura, in care se aglomereaza informatii dintre cele mai diverse (unele preluate ca atare din ziarele vremii), mergand de la sinistru la insolit si care se straduiesc sa sintetizeze controversele politice si miscarile sociale ale anilor ‘70 ai veacului trecut.