Scriu acest text de lângă Acropole, Atena, unde am venit de 1 mai, după ce m-am uitat aproape jumătate de an la coperta cu ruinele antice care ilustrează volumul I al operelor integrale ale lui Platon – „Apărarea lui Socrate” (am şi citit-o, nu m-am uitat doar la coperţi).

Îmi plac poveştile şi dezbaterile din Grecia antică, deşi nu îmi place felul în care primii filosofi ai lumii, inclusiv Socrate, se raportau la femei, a căror singură  menire era pe atunci să facă copii. Cu acest gând în minte, revin la subiectul arzător al natalităţii în apărarea genului pe care îl reprezint (după ce am auzit din nou opinii din care reiese că scăderea acesteia este influenţată de „tentaţiile fetelor” – inclusiv de city breakuri, unde mai ajung şi eu).

Îmi place să cred că am evoluat destul de mult în cursul istoriei până la punctul în care să acceptăm că unii oameni, atât femei, cât şi bărbaţi (chiar şi persoane neutre din punctul de vedere al genului acum), nu vor copii, pur şi simplu. Nu ar trebui să fie nevoie să reamintesc şi că unii oameni efectiv nu pot să îi facă (nu au cu cine, nu au cum, nu au posibilităţi financiare, etc. etc.). Cred că politica de încurajare a natalităţii nu este ceva ce ţine de „organizarea cetăţii”, tot ca în Grecia antică, ci este o alegere personală, influenţată de situaţia financiară şi personală, istoricul, alegerea fiecăruia.

Acestea fiind spuse, este normal ca într-o organizaţie să existe ambele „specii” de angajaţi: părinţi, dar şi oameni fără copii. Cu siguranţă există discriminare în rândul ambelor tipuri de angajaţi – însă cred că, în România cel puţin, despre felul în care sunt discriminaţi oamenii fără copii se vorbeşte mai puţin. Activităţile în care sunt implicaţi aceşti nonpărinţi sunt uneori neînţelese. Aşa cum spunea într-un articol pe această temă ResumeLab, o companie axată pe construirea de CV-uri şi de scrisori de intenţie pentru candidaţi, persoanele fără copii sunt deseori asemănate cu „animalele fantastice”: „Sunt neînţeleşi, iar activităţile lor în afara biroului sunt derutante. E clar că nu au nimic altceva de făcut după muncă, nu?”.

Nonpărinţii au însă uneori un al doilea job, părinţi sau bunici de care trebuie să aibă grijă, o operaţie minoră pe care o amână de luni bune, participă la cursuri şi, da, uneori călătoresc sau au alte hobbyuri cărora le dedică ore din afara programului de muncă. Uneori însă, gradul de încărcare în cazul lor este semnificativ mai mare, sunt nevoiţi să îşi depăşească programul orelor de serviciu, să muncească în weekenduri şi, atunci când au nevoie de o zi liberă, să le fie refuzată, mai direct sau indirect. În plus, în cazul unora dintre companii, programul copiilor, în acest regim de muncă încă puţin haotic post-pandemie, ghidează uneori programul unei întregi echipe, mai ales când este vorba de copiii managerilor: disponibilitatea lor de muncă este legată de acest program. Şi cred că asta este perfect de înţeles în cazul situaţiilor excepţionale, dar nu când devine un mod de muncă. „Chiar dacă eşti foarte familist, de fapt, dar nu ai copii, colegii care sunt părinţi te tratează ca şi cum ai 20 de ani, nicio grijă şi ca şi cum ai fi mereu în studenţie”, îmi spunea un prieten de aceeaşi vârstă cu mine (şi de sex masculin, important de precizat, se pare).

Genul acesta de gândire există la nivel internaţional însă - într-un studiu realizat în 2021, în  rândul a 938 de respondenţi, dintre care 8 din 10 chiar părinţi (tot al ResumeLab), 72% dintre participanţi considerau că angajaţii fără copii sunt trataţi în mod incorect la locul de muncă (şi 67% tocmai fiindcă aveau); per ansamblu însă, 74% dintre respondenţi considerau că oamenii cu copii sunt trataţi mai bine în cadrul organizaţiei pentru care lucrează. Din acelaşi studiu reieşea că şansele ca angajaţii cu copii să fie promovaţi sunt de 49%, în timp ce procentul este de doar 29%, în cazul celor fără, iar cei 22% dintre respondenţi consideră că cele două grupuri au şanse egale. La fel stau lucrurile şi când vine vorbea de şansele pentru o mărire de salariu: 53% părinţi vs. 23% nonpărinţi. În plus, 85% dintre respondenţi spun că oamenii cu copii au prioritate atunci când îşi planifică vacanţele şi zilele libere.

Dacă e să îmi dau cu părerea, din nou, despre mileniali şi natalitate, eu cred că nu vorbim despre o generaţie care nu face copii - ci care îi va face mai târziu. Cred asta tot din cauza aspiraţiilor de carieră, pentru care ne dedicăm mare parte din viaţă. Vă reamintesc şi că suntem şi „generaţia cu cheia la gât”, cei care am văzut ce înseamnă ca părinţii să nu aibă suficient timp pentru noi din cauza muncii. Vârsta medie la care oamenii fac copii a crescut, deşi cred că nimeni dintre cei care vor copii nu plănuieşte să îi facă de fapt „la bătrâneţe”. Dar când îţi dedici toată viaţa carierei, cam asta e tot ce ştii să faci, nu te învaţă nimeni să fii părinte. Activităţile de neînţeles, cum ar fi un hobby, pot fi un prim pas şi în direcţia unui copil şi a unei familii „ca la carte” - e nevoie să faci puţin loc pentru tine, înainte de a face loc unei persoane pe care să o creşti. Până atunci însă, abordarea că angajaţii fără copii sunt mai disponibili decât cei cu copii este una ancestrală: dacă gândeşti aşa, gândeşti practic ca în Grecia antică, mai ales când vine vorba de angajaţii femei. 

Ioana Matei, editor Business MAGAZIN