Turcia este gazda COP31 în perioada 9-20 noiembrie, un summit mondial dedicat luptei cu schimbările climatice. Repre­zen­tanţi ai aproape 200 de state vor discuta, dezbate şi negocia în Antalya, la finalul unui an al dezastrelor naturale, al războaielor şi al rafinăriilor în flăcări.

La conferinţă nu şi-a anunţat prezenţa vreo delegaţie oficială americană, dar vor participa Rusia şi Iranul. Toate cele trei ţări sunt exportatoare de energie, de hidrocarburi po­luan­te. Iar Turcia s-a plasat în mijlocul lor.

Încălzirea globală şi dezastrele pe care aceasta le produce sunt strâns legate de producţia de energie.

La COP31, Ankara va insista pe electrificarea con­su­mului de energie, adică pe creş­terea producţiei de elec­tri­citate pentru consum în dauna energiei obţinute prin, spre exemplu, arderea cărbunelui sau a deşeurilor.

Aceasta pentru că în producţia de elec­tri­ci­tate tendinţa este de creştere a ponderii sur­selor verzi, regenerabile. Turcia, ţara gazdă a COP31, este un exemplu bun în acest sens.

Turcia pariază masiv pe energia din surse regenerabile şi pe stocarea electricităţii în baterii

În 2023, în Turcia a fost construită cea mai mare centrală solară din Europa, după cum scrie Deutsche Welle.

Compania care s-a ocupat de ea spune că instalaţia produce suficientă energie pentru 2 milioane de oameni.

În 2025, regenerabilele au reprezentat aproape jumătate din energia produsă intern de Turcia. În doar doi ani şi jumătate, energia solară şi cea eoliană au ajutat ţara să facă economii de 15 miliarde de dolari, bani care ar fi reprezentat importuri.

Iar importurile de energie au printre cele mai mari contribuţii la deficitul bugetar şi la inflaţia cronică cu care economia se confruntă. Pentru ca sectorul regenerabilelor să fie relevant pentru o economie, este nevoie de instalaţii de stocare a energiei pe care o produce.

Guvernul Turciei a aprobat, începând din 2022, proiecte de stocare în baterii cu o capacitate de peste 33 de gigawaţi (de aproape trei ori mai mult decât Germania, potrivit Ember), capabile să alimenteze cu energie electrică mai mult de 27 de milioane de locuinţe.

Sursele de energie eoliană şi solară asigură 22% din electricitatea consumată în Turcia, faţă de 4,5% în urmă cu un deceniu. Însă economia turcă este, încă, dependentă de cărbuni.

Producţia de energie electrică pe bază de cărbune a Turciei a crescut cu aproximativ o treime în ultimul deceniu, iar în 2024 această ţară a depăşit Germania şi Polonia - care deţineau anterior cea mai mare capacitate de producţie a energiei pe bază de cărbune din Europa, înainte ca aceasta să înceapă să scadă.

De asemenea, Turcia se numără printre puţinele ţări industrializate care nu s-au an­gajat încă la o dată pentru eliminarea trep­tată a cărbunelui - combustibilul fosil res­ponsabil pentru cel mai mare volum de emi­sii care contribuie la încălzirea planetei. Pen­tru Turcia, miza sunt independenţa ener­ge­tică şi o strategie coerentă, dar deocamdată fără rezultate concrete, de a deveni hub ener­ge­tic.

După China, dintre economiile mari ale lumii cea turcă are cea mai mare creştere a consumului de energie. În ultimul deceniu, guvernul preşedintelui Recep Tayyip Erdogan Erdogan a cheltuit 500 de miliarde de dolari pe importurile de energie - cât PIB-ul unei ţări mai mici. Prin urmare, Turcia are nevoie de cât mai multă energie din surse proprii - de aceea insistă pe regenerabile, pe gaze naturale, din import şi producţie proprie, şi pe construirea primei sale centrale nucleare.

Preşedintele Erdogan vrea să facă din Turcia un hub energetic cu ajutorul Rusiei, Iranului şi SUA. Clientul este Europa

Preşedintele turc Erdogan vrea ca Turcia să fie mai mult decât o ţară de tranzit pentru gaze, să fie o ţară care procesează energia pe care o importă sau produce, îi pune preţ şi o vinde. Pentru aceasta, este nevoie de diplomaţie energetică. Iar aici intervine rolul COP31. În această formă de diplomaţie, Turcia este avansată. Produce, spre exemplu, uriaşe centrale electrice plutitoare ñ vapoare imense care generează electricitate ñ pe care le vinde sau le foloseşte acolo unde îi sunt interesele. De asemenea, Turcia importă gaze naturale din Rusia şi Iran, dar acestea sunt state problematice. Cu ambele a avut probleme, iar rezultatul a fost incertitudine în ceea ce priveşte livrările de energie. De aceea, insistă pe legături mai strânse cu alţi vecini şi alte state din regiune. Azerbaidjanul este un aliat apropiat, iar pe teritoriul turc trece gazoductul TANAP prin care sunt exportate gaze azere în UE. Tot prin Turcia trece TurkStream, gazoductul prin care Rusia exportă gaze în Europa. Gazele din aceste direcţii sunt de obicei asociate cu contracte pe termen lung, ceea ce pentru Ankara poate însemna influenţă mai mică. Pentru a acoperi acest ìneajunsî, construieşte terminale de GNL. Un exportator major de gaze naturale lichefiate au devenit SUA. În Turcia, depozitele de GNL sunt umplute vara, când materia primă este mai ieftină, iar gazele sunt vândute iarna, când sunt mai scumpe. Dar fără Europa, Turcia nu poate fi hub energetic. Iar Ankara nu este în cele mai bune relaţii cu UE, inclusiv din cauza legăturilor pe care le are cu state care nici ele nu sunt apropiate de Uniune. Însă cele două părţi au nevoie una de cealaltă, mai ales când vine vorba de energie.

Turcia exportă şi produse procesate din petrol. Un rol central îl are oraşul Ceyhan, unde ajung două conducte, una din Irak şi una din Azerbaidjan. Obiectivul este ca acest oraş să ajungă un fel de Rotterdam, hub energetic din Olanda. Nici Rotterdam nu produce petrol, dar importă, depozitează, procesează, pune preţ şi vinde. Importanţa Ceyhan a crescut brusc când Iran a blocat strâmtoarea Ormuz.

Circa 40% din gazele importate de Turcia sunt din Rusia. Ponderea a fost mai mare, dar între timp turcii au descoperit rezerve imense de gaze în Marea Neagră şi au trecut în timp record de la faza de explorare la cea de exploatare. Erdogan a promis că din 2027 gazele din Marea Neagră vor ajunge la una din trei gospodării turceşti. Tot în cadrul strategiei de a deveni hub energetic, Turcia s-a asigurat că pe teritoriul ei ar trebui să treacă un coridor verde, o magistrală de cabluri, care să unească consumatorii din UE de producătorii de energie verde din Caucaz. Deocamdată, Turcia este mai mult o ţară de tranzit decât un hub. Exporturile de energie sunt de ordinul milioanelor de dolari, nu miliardelor. Pentru a-şi realiza visul, are nevoie de investiţii şi de parteneri de încredere. Investiţiile depind de starea economiei şi de investitorii străini. La niciunul din aceste capitole Turcia nu stă bine.