Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au absorbit resursele şi atenţia SUA, lăsând ţara în imposibilitatea de a aborda ameninţările mai mari la adresa economiei şi a poziţiei sale de lider mondial.

Când turnurile World Trade Center s-au prăbuşit în urmă cu 25 de ani, au declanşat un cutremur care părea să răstoarne ordinea mondială, scrie The Wall Street Journal. Va fi de acum „o lume diferită”, a avertizat atunci preşedintele George W. Bush Congresul. Secretarul de Stat Colin Powell declara: „A existat o epocă înainte de 11 septembrie şi va fi alta după 11 septembrie”. Vicepreşedintele Dick Cheney a spus şi el: „Acea zi a schimbat totul”.

Aveau dreptate, dar nu în sensul în care credeau ei. Atentatele au fost o tragedie monumentală. Ordinea mondială s-a schimbat, într-adevăr. Însă urmările – reacţia SUA la evenimentele din 11 septembrie, nu terorismul în sine – au fost cele care au făcut diferenţa. Ziua de 11 septembrie a marcat un atac cu un succes şocant, comis de un grup relativ restrâns de militanţi islamişti, fără apartenenţă statală. SUA, însă, au lansat un răspuns militar masiv: un Război Împotriva Terorii.

Au atacat două ţări, dintre care una nu avusese nicio legătură cu atentatele din 11 septembrie.

Retorica a fost atât de amplă, încât Washingtonul a împrumutat termeni din perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi a Războiului Rece. America se confrunta cu o „Axă a Răului”.

Absorbite de Războiul Împotriva Terorii, SUA au avut o capacitate redusă de a aborda alte priorităţi globale, precum ascensiunea crucială a Chinei şi o Rusie tot mai ostilă. Tocmai această lipsă de atenţie faţă de schimbarea raporturilor de forţe la nivel mondial a fost cea care a schimbat cu adevărat lumea.

Liderii americani au fost „cu siguranţă distraşi” şi „ne-am trezit mereu traşi înapoi în mlaştina aventurilor noastre nefericite din Orientul Mijlociu”, afirma în 2019 William Burns, care a servit în mai multe administraţii şi a devenit ulterior director al CIA. „Imaginaţi-vă ce ar fi fost dacă o parte mai mare din timpul, energia şi resursele cheltuite pentru războiul global împotriva terorismului ar fi fost alocate, în schimb, conturării unei viziuni afirmative privind rolul Americii în Asia.”

Ziua de 11 septembrie a marcat un atac cu un succes şocant, comis de un grup relativ restrâns de militanţi islamişti, fără apartenenţă statală. SUA, însă, au lansat un răspuns militar masiv: un Război Împotriva Terorii. Au atacat două ţări, dintre care una nu avusese nicio legătură cu atentatele din 11 septembrie. Retorica a fost atât de amplă, încât Washingtonul a împrumutat termeni din perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi a Războiului Rece. America se confrunta cu o „Axă a Răului”.

„China şi Rusia au salutat” Războiul împotriva Terorii, scria analistul Robert Kagan în 2008, „deoarece acesta a deturnat atenţia strategică a Statelor Unite de la ele.” Să ne amintim de poziţia Americii chiar înainte de 11 septembrie. Era o perioadă marcată de forţă şi optimism. SUA câştigaseră Războiul Rece şi se bucurau de o poziţie dominantă pe plan internaţional. Victoria asupra Irakului în primul Război din Golf încă îşi făcea simţite efectele: o armată americană atât de puternică, încât putea zdrobi ameninţări aflate la mare distanţă într-un timp scurt şi cu un număr redus de victime americane. Această mentalitate optimistă a modelat strategia de dinainte de evenimentele de la 11 septembrie. Mulţi lideri americani credeau că integrarea naţiunilor în economia globală le va face să semene mai mult cu Occidentul şi va reduce probabilitatea ca acestea să intre în război. China şi Rusia ocupau un loc central în acest plan. „Cu cât integrăm mai mult China în lume, cu atât lumea va aduce mai multe schimbări şi libertate în China”, afirma preşedintele Bill Clinton. Washingtonul a susţinut integrarea Chinei şi a salutat includerea Rusiei în grupul G-7, transformându-l în G-8. Existau şi considerente practice. China promitea peste un miliard de noi clienţi pentru companiile americane. Rezervele vaste de gaze şi petrol ale Rusiei alimentau Europa şi economia mondială. În ciuda optimismului, nu lipseau nici avertismentele. „Din păcate, o politică de angajare şi cooperare este sortită eşecului”, scria analistul John Mearsheimer în cartea sa din 2001, „Tragedia politicilor marilor puteri” (The Tragedy of Great Power Politics). „Dacă China va deveni o putere economică majoră, aproape sigur îşi va transforma forţa economică în putere militară şi va încerca să domine Asia de Nord-Est... Pe scurt, China şi Statele Unite sunt sortite să devină adversari pe măsură ce puterea Chinei creşte.” Zbigniew Brzezinski, fost consilier pentru securitate naţională al SUA, a exprimat o opinie la fel de categorică în cartea sa din 1997, “Marea tablă de şah” (The Grand Chessboard): „Este imperativ să nu apară niciun rival eurasiatic capabil să domine Eurasia şi, implicit, să conteste supremaţia Americii”. La scurt timp după ce teroriştii au atacat World Trade Center şi clădirea Pentagonului, iar zborul 93 al companiei United – deturnat de aceştia – s-a prăbuşit lângă Shanksville, Pennsylvania, SUA au lansat „Războiul Împotriva Terorii”. Statele Unite au invadat Afganistanul pentru a anihila gruparea Al-Qaeda, responsabilă pentru atacuri. Într-un eşec istoric al serviciilor de informaţii, SUA au invadat şi Irakul, parţial pentru a confisca arme de distrugere în masă care, în realitate, nu existau. Au urmat două războaie de lungă durată, soldate cu moartea a peste 7.000 de militari americani şi a sute de mii de membri ai forţelor armate şi de poliţie, precum şi civili, din Afganistan şi Irak, potrivit unui studiu realizat de Universitatea Brown. Conflictele – un amestec complex de operaţiuni militare şi eforturi de reconstrucţie statală – au costat SUA mii de miliarde de dolari şi au destabilizat Asia de Sud şi Orientul Mijlociu. De asemenea, pe acestea s-a concentrat atenţia administraţiilor succesive de la Washington. Politica externă a continuat să se desfăşoare pe planuri multiple. Însă, pe măsură ce lumea revenea la o dinamică de rivalitate între marile puteri, SUA păreau luate prin surprindere. „În timp ce SUA erau profund implicate în Orientul Mijlociu şi Asia de Sud, echilibrul geopolitic s-a schimbat în defavoarea lor, atât în Europa, cât şi în Asia de Est, pe fondul ascensiunii unei Rusii mai agresive şi a unei Chine mai capabile şi mai ferme în afirmarea intereselor sale”, scria în 2021 Richard Haass, fost preşedinte al Council on Foreign Relations.  Când Rusia a invadat Georgia (în timpul preşedinţiei lui George W. Bush) şi ulterior a anexat Crimeea (în timpul preşedinţiei lui Barack Obama), reacţiile Occidentului nu au reuşit să oprească expansiunea rusească. Ulterior, Rusia a declanşat un război de amploare împotriva Ucrainei. Mulţi analişti susţin că Occidentul ar fi trebuit să impună sancţiuni mult mai severe Rusiei şi să înarmeze mai eficient statele vecine vulnerabile, printre alte măsuri. „Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este exemplul perfect al eşecului descurajării”, scrie Ben Hodges, fost comandant al Forţelor Terestre ale SUA în Europa. „Nu am fost pregătiţi şi nici uniţi în a recunoaşte că Rusia reprezenta o ameninţare reală.” În ceea ce priveşte China, până la acel moment se produsese o schimbare fundamentală în peisajul geopolitic. Aceasta nu avea nicio legătură cu terorismul.   Evenimentul a avut loc pe 11 decembrie 2001, în timp ce SUA bombardau peşterile din Tora Bora (Afganistan), iar preşedintele Bush conducea o ceremonie mondială de comemorare a trei luni de la atentatele din 11 septembrie. În această zi, China a aderat oficial la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Aderarea Chinei la OMC – susţinută, printre alţii, de Washington şi de mediul de afaceri american – a deschis şi mai mult economia ţării către comerţul global şi a oferit Chinei un acces sporit la pieţele externe. Impactul a fost rapid. Exporturile chineze au inundat pieţele mondiale. Companiile străine s-au orientat masiv către China, transferând o parte tot mai mare a producţiei în această zonă cu costuri reduse. Fabricile din SUA şi din alte ţări s-au închis, iar numeroase locuri de muncă au fost desfiinţate sau au fost pierdute.

La scurt timp după ce teroriştii au atacat World Trade Center şi clădirea Pentagonului, iar zborul 93 al companiei United – deturnat de aceştia – s-a prăbuşit lângă Shanksville, Pennsylvania, SUA au lansat „Războiul Împotriva Terorii”. Statele Unite au invadat Afganistanul pentru a anihila gruparea Al-Qaeda, responsabilă pentru atacuri.

În scurt timp, acuzaţiile venite din partea companiilor şi a guvernelor s-au intensificat. Acestea susţineau că China fură proprietate intelectuală, exercită presiuni asupra companiilor străine pentru a obţine transferuri de tehnologie în schimbul accesului pe piaţă, îşi manipulează moneda pentru a stimula exporturile, subvenţionează industriile de stat pentru a le oferi un avantaje neloiale pe pieţele globale şi încalcă sau eludează alte angajamente asumate faţă de OMC. Ritmul ascensiunii ulterioare a Chinei a uimit întreaga lume. Exporturile anuale de mărfuri au crescut vertiginos, ajungând la 3.580 miliarde de dolari în 2024, faţă de 266 de miliarde de dolari în 2001. Cota sa din exporturile mondiale de mărfuri a urcat de la 4% la 15%. Economiştii au numit această transformare radicală „Şocul Chinezesc” (The China Shock). Odată cu prosperitatea economică a venit şi puterea militară. China a militarizat Marea Chinei de Sud, construind insule artificiale şi avanposturi şi intrând în conflict cu statele vecine. A pus în serviciu primul său portavion în 2012, pe al doilea în 2019 şi pe al treilea în 2025. În cadrul recentei lor întâlniri de la Beijing, liderul chinez Xi Jinping l-a avertizat pe preşedintele Donald Trump cu privire la pericolele „Capcanei lui Tucidide” – posibilitatea mare de a izbucni un război atunci când o putere emergentă ameninţă o putere dominantă. Mulţi diplomaţi şi analişti susţin că SUA, preocupate de propriile războaie, au ratat momentul critic în care ar fi putut înfrunta China şi aduce sub control ascensiunea acesteia. Statele Unite au reacţionat cu întârziere faţă de practicile comerciale ale Chinei, ezitând să recurgă la clauzele de salvgardare ale OMC sau la alte sancţiuni. În opinia acestor experţi, SUA ar fi putut crea blocuri comerciale alternative şi ar fi putut condiţiona aderarea Chinei de o schimbare a comportamentului acesteia. De asemenea, America ar fi trebuit să-şi consolideze prezenţa militară şi alianţele în regiunea Pacificului. Aceşti analişti recunosc, totuşi, că China şi-ar fi pus amprenta asupra economiei mondiale indiferent de circumstanţe; miza era viteza procesului şi gradul de perturbare pe care acesta l-ar fi generat. În acea perioadă, oficiali din administraţia Bush au absentat de la reuniuni regionale cheie din Asia, precum summiturile Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN). „Unde este leadership-ul american?”, întreba un oficial din Singapore în timpul unui interviu din 2006.

Administraţia Obama a anunţat o reorientare strategică către Asia şi a încercat să creeze un bloc comercial alternativ – Parteneriatul Trans-Pacific – care, iniţial, excludea China. Însă, până atunci entuziasmul multor americani faţă de acordurile comerciale era deja diminuat considerabil. Politica internă a dus la abandonarea planului de către SUA.

Mulţi diplomaţi şi analişti susţin că SUA, preocupate de propriile războaie, au ratat momentul critic în care ar fi putut înfrunta China şi aduce sub control ascensiunea acesteia. Statele Unite au reacţionat cu întârziere faţă de practicile comerciale ale Chinei, ezitând să recurgă la clauzele de salvgardare ale OMC sau la alte sancţiuni.

Administraţiile Trump şi Biden au impus tarife vamale şi restricţii la export, incluzând totodată companii chineze pe liste negre. Însă China depăşise deja punctul critic de inflexiune. Modelul său de capitalism de stat, ecosistemul industrial vast, perspectiva investiţională pe termen lung şi capacitatea de a ocoli restricţiile occidentale deveniseră extrem de eficiente. China a continuat să crească. Desigur, traiectoria Chinei fusese stabilită cu decenii înainte de atentatele din 11 septembrie, odată cu începerea liberalizării economice în 1978. Washingtonul nu a fost singurul care a contribuit la consolidarea puterii economice a Chinei în anii ce au urmat. Poate că principalul factor favorizant, pe tot parcursul acestui proces, a fost mediul de afaceri occidental. „Timp de trei decenii”, a scris anul acesta Shane Tedjarati, fost executiv la Honeywell şi Deloitte în China, „corporaţiile occidentale au urmat o strategie raţională de la un trimestru la altul, dar contraproductivă pe termen lung: transferul sistematic către China al capacităţilor de producţie, al know-how-ului operaţional, al disciplinei inginereşti şi al accesului indirect la piaţă, în schimbul unor costuri mai mici, marje de profit mai mari şi randamente pe termen scurt pentru acţionari”. Rezultatul dureros: „crearea acelor competitori care acum ne bat la uşă”. Eşecul Americii de a gestiona perturbările cauzate de ascensiunea Chinei a alimentat o altă fractură a ordinii mondiale apărută după 11 septembrie: furia americanilor faţă de globalizare. Războaiele, imigraţia şi o criză financiară – independentă de acestea – care a lăsat milioane de americani fără locuinţe au întunecat şi mai mult climatul politic. Până în 2025, doar 17% dintre americani mai aveau încredere că guvernul va lua deciziile corecte, potrivit Pew Research. Această nemulţumire a alimentat curente de izolaţionism şi nativism, contribuind la ascensiunea mişcării „America First” (America pe primul loc) a lui Donald Trump.   

Mulţi dintre susţinătorii săi contestă sau resping o mare parte din actuala ordine mondială multilaterală, bazată pe reguli – NATO, alianţele europene, OMC –, considerând că aceasta nu lucrează în interesul lor. Puţine dintre aceste aspecte erau cu adevărat noi. Automatizarea, externalizarea şi concurenţa străină transformau deja America muncitorească încă din perioada în care locurile de muncă din industria prelucrătoare americană atingeau un nivel maxim, în 1979. Locurile de muncă se mutau în Mexic, Taiwan şi pe alte pieţe cu forţă de muncă mai ieftină. Industria auto din SUA fusese lovită puternic de „şocul japonez” cu mult înainte de „şocul chinezesc”. Totuşi, nemulţumirea a căpătat o voce politică mai puternică în anii de după 11 septembrie. O agitaţie similară, alimentată parţial de ascensiunea Chinei, s-a răspândit în Europa, aducând cu sine ascensiunea politicii de dreapta, a xenofobiei şi a atacurilor la adresa organizaţiilor internaţionale, în special a Uniunii Europene.
Anti-globalismul a devenit un fenomen global. Cei care au trăit evenimentele din 11 septembrie simt că acea zi a zguduit lumea din temelii. Şi aşa a fost, în special prin deciziile pe care America le-a luat ulterior, dar şi prin intervenţiile pe care a ales să nu le facă. Noul secol este dominat de forţe cu rădăcini adânci. Globalizarea, frământările sociale şi rivalitatea dintre marile puteri reprezintă schimbări tectonice care erau deja în curs de desfăşurare înainte de atacurile teroriste. Ziua de 11 septembrie în sine nu a creat această ordine mondială. Însă acea zi şi urmările sale au jucat un rol definitoriu, marcat de tragedie, erori de calcul şi consecinţe majore.

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru