De cand un premiu Nobel pentru pace il rasplateste pe un economist care imprumuta bani la saraci? Juriul a avut insa viziune: saracii de azi nu-s decat clientii de maine ai bancilor, ultimii asezati la masa unei globalizari care cu cat ii invita mai devreme, cu atat are mai mult de castigat de pe urma lor.

Fotbalistul francez Zinédine Zidane va sosi luna viitoare in Bangladesh, invitat de proaspatul castigator al Premiului Nobel pentru Pace, bancherul Muhammad Yunus. Zidane vine ca sa inaugureze, undeva intr-un oras din nordul tarii, fabrica de lactate Grameen Danone Food Factory, operata de o societate mixta pe care grupul francez Danone a infiintat-o impreuna cu banca lui Yunus, Grameen Bank.

Valoarea investitiei, un milion de dolari, nu inseamna nimic in raport cu veniturile anuale de 16 miliarde de dolari ale Danone. Nu-i impresionant nici faptul ca aceasta e de fapt prima dintr-un lant de 50 de fabrici de lactate care urmeaza sa fie deschise in Bangladesh in anii urmatori, cu o investitie totala de peste 50 de milioane de dolari. Mai curand ar putea sa trezeasca interesul faptul ca acelasi Yunus, musulman de fel, a fost amenintat acum zece ani de o serie de grupari islamice conservatoare cu o fatwa impotriva-i, pe motiv ca strica familiile musulmane pentru ca imprumuta bani femeilor si le ajuta astfel sa ajunga independente financiar de soti. Dar, cum bancherul din Bangladesh n-a patit nimic dupa atata vreme, nici macar incidentul respectiv nu mai pare sa aiba vreo importanta.

Decizia juriului norvegian de a-i acorda lui Yunus Premiul Nobel pentru Pace si cele 1,36 milioane de dolari aferente a starnit criticile saptamanalului financiar The Economist, care a recomandat ca data viitoare mai bine sa nu fie acordat premiul, in loc sa se duca la cine nu trebuie si pe niste criterii asa de neclare. Sau sa-l dea in mod generic unei actiuni pentru pace, cum s-a mai intamplat - ca de pilda eforturilor pentru pace in Irlanda de Nord. Fiindca laureatul de anul acesta, spune The Economist, e un admirabil promotor al campaniei antisaracie, dar ar fi o extrapolare ciudata sa fie numit luptator pentru pace. Mai ales cand pe lista candidatilor se gaseau figuri mult mai strans legate de cauza pacii, incepand cu clasicii Bob Geldof si Bono de la U2 si terminand cu favoritul - fostul presedinte finlandez Marti Ahtisaari, cel ce a mediat anul trecut negocierile de pace intre guvernul din Indonezia si gruparile separatiste, dupa treizeci de ani de conflict sangeros.

Or, ce demers spectaculos pentru pace a facut bancherul din Bangladesh? Sa fi fost un merit in sine faptul ca omul e musulman, ceea ce ar releva o predilectie anume a juriului de Nobel, care ii premia anii trecuti pe seful Agentiei pentru Energie Atomica, egipteanul Mohamed El Baradei, sau pe iranianca Shirin Ebadi? Prezentarile care i s-au fa-cut au pus accent pe faptul ca Yunus a ajutat peste 6,6 milioane de cetateni din Bangladesh, din care 97% femei, sa iasa din saracie, oferindu-le, din 1976 pana acum, credite marunte in valoare totala de 5,72 miliarde de dolari. Banca lui Muhammad Yunus, Grame-en ("Banca Rurala"), al carei sediu din Dhaka e cea mai inalta cladire din oras, e acum un soi de simbol al tarii: in 2000, presedintele american Clinton, primul care a vizitat Bangladeshul, s-a oprit in vizita la Yunus, iar afacerea bancherului s-a transformat intr-un conglomerat in toata legea, cu investitii in agricultura, pescarii, telefoane mobile, proiecte de energie regenerabila, ba chiar si cu propria casa de moda, Grameen Uddog. In acelasi timp, cam jumatate din cei 144 de milioane de locuitori din Bangladesh traiesc in continuare cu mai putin de un dolar pe zi.

Pentru cine ar crede insa ca povestea cu Zidane si Danone e o simpla actiune de imagine merita spus insa ca metoda de microcreditare patentata de Yunus a castigat treptat teren in Asia si in general in lumea a treia datorita eficientei ei. In total, Grameen Bank a reusit de-a lungul existentei sale sa primeasca inapoi 98,5% din banii imprumutati, ceea ce e o performanta demna de invidiat pentru orice bancher comercial, mai ales atata vreme cat banca din Bangladesh n-a avut niciodata la dispozitie vreun mecanism juridic care sa-i garanteze ca-si va recupera creditele. Foarte simpla, metoda se bazeaza pe raspunderea de grup si pe incredere: banii, indiferent ca e vorba de 10 sau de 100 de dolari, sunt dati unui grup de cel putin cinci solicitanti, codebitori, care actioneaza inclusiv ca un soi de giranti unii pentru ceilalti. Atras de o asemenea inovatie economica, ex-guvernatorul de Arkansas, Bill Clinton, l-a luat inca din anii ‘80 drept consultant pe Yunus, cu ideea ca un astfel de mecanism de creditare ar fi perfect pentru saracii din SUA.

Pledoariile lui Clinton pentru metoda lui Yunus au fost socotite nebunesti in campania electorala din 1992. Totusi, Banca Mondiala a luat lucrurile in serios, cofinantand trei ani mai tarziu fondarea Grameen Trust Fund, institutie care s-a ocupat sa introduca microcreditarea in Burkina Faso ori Arabia Saudita, dar si in SUA, Norvegia sau Australia. Sub influenta unor experti economici convinsi de importanta acestui gen de finantare, poate in primul rand a lui Stanley Fischer, fost economist-sef al Bancii Mondiale si actual guvernator al bancii centrale a Israelului, Fondul ONU pentru Dezvoltare a decretat anul 2005 "Anul International al Microcreditarii", pornind o campanie insistenta de promovare a metodei in randul institutiilor financiare si al guvernelor. Iar acum, imediat dupa ce Yunus a fost declarat castigator al Premiului Nobel pentru Pace, una din concurentele lui la acelasi premiu, disidenta chineza Rebiya Kadeer, i-a cerut bancherului asiatic sprijin pentru a introduce programe asemanatoare de microcreditare pentru minoritatea uigurilor musulmani din China.

Cum se explica o astfel de evolutie, de la un experiment izolat la un concept la moda, un "buzzword"? Pe de o parte, ultimii ani au inmultit incercarile liderilor mondiali si ale economistilor de a determina cea mai buna solutie de scoatere din saracie a Africii si a unei intinse parti din Asia. Cand, la inceputul anului trecut, premierul britanic Tony Blair vorbea despre problema saraciei ca de una din cele mai presante probleme pe care ar trebui s-o rezolve marile puteri, e posibil ca multi sa fi privit asta drept un simplu gest demagogic, tocmai pentru ca in general astfel de lucruri sunt neinteresante pentru presa si opinia publica din tarile dezvoltate, iar teza legaturii directe intre saracia extrema si pornirile teroriste a fost indelung combatuta dupa examinarea biografiei lui Bin Laden. Doar ca, intre timp, atentatele si tentativele de atentate din Marea Britanie, puse la cale de tineri provenind din familii ale unor imigranti extrem de saraci din Asia, au reorientat discutia spre relatia dintre saracie si terorism.

In acelasi timp, afluxul de imigranti ilegali, in special din zonele subdezvoltate ale Africii, creeaza o problema sociala greu de administrat de catre guvernele din tarile dezvoltate, in special din Europa. Mai toti liderii europeni au ajuns la discutia despre ce ar trebui facut pentru a-i determina pe acesti imigranti sa nu-si mai doreasca sa plece din tarile lor de origine, numai ca pana nu de mult, unicul raspuns a parut sa fie legat de stergerea datoriilor externe ale tarilor din lumea a treia si eventual de investitii straine sau actiuni caritabile private ale unor companii ori indivizi din statele bogate.

Toate acestea sunt insa actiuni "de sus in jos", care nu pot si nici nu-si propun sa schimbe din temelii situatia. Prezenta in Nigeria a multinationalelor petroliere, de pilda, n-a ajutat cu nimic la ridicarea standardului de viata pentru populatia tarii, iar stergerea datoriilor pentru o serie de tari din lumea a treia, demers promovat cu succes indeosebi de acelasi Tony Blair, a avut mai mult un efect simbolic in societatile de acolo.

In schimb, sustine economistul Stanley Fischer, ceea ce face ca microfinantarea sa fie o idee atat de atractiva este faptul ca "ofera posibilitatea oamenilor sa-si amelioreze situatia prin propriile eforturi". Presa indiana sustine estimarea potrivit careia 58% din cei care au luat credite de la Grameen Bank au reusit sa depaseasca pragul de saracie. In ceea ce il priveste pe Muhammad Yunus, acesta spune ca o abordare a saraciei de pe principii comerciale va fi intotdeauna mai eficienta decat una bazata pe caritate. "Ca sa eliminam saracia trebuie doar sa facem cateva schimbari in institutiile si politicile noastre si/sau sa cream unele noi. Filantropia nu e un raspuns la saracie; ea doar ajuta saracia sa se perpetueze, creeaza dependenta si rapeste initiativa indivizilor de a-si depasi conditia. Eliberarea energiei si a creativitatii in fiecare fiinta umana este modul corect de a contracara saracia. Fiindca toti oamenii sunt intreprinzatori - numai ca multi nu au ocazia s-o afle", spune bancherul scolit la universitatea Vanderbilt, Tennessee. Si parerea lui despre viitorul microfinantarii e mai mult decat optimista: "La ritmul in care evolueaza lucrurile, vom reduce rata saraciei in lume la jumatate pana in 2015. Iar in 2030 o sa infiintam un muzeu al saraciei".

Comentatorii au observat ca demersul lui Yunus se bazeaza pe o abordare pro-capitalista si pro-piata a chestiunii saraciei, inclusiv pentru ca modul cum clientii microcreditelor folosesc banii probeaza, in societatile din lumea a treia, ca meritul si munca pot inlocui, ca mijloc de ascensiune in societate, originea sociala, relatiile de familie sau activitatile frauduloase. Aceasta a si explicat, de fapt, dificultatile intampinate intr-o serie de tari: in Afganistan, unde microcreditele le-au permis taranilor sa aiba o sursa de bani alternativa la veniturile din vanzarea de seminte de mac pentru opiu, traficantii de droguri l-au ucis pe seful unei retele locale de microfinantare. In Bangladesh si India, fundamentalistii islamici au atacat sediile bancilor care aveau microcredite in oferta, pe motiv ca nu se cuvine ca femeile musulmane sa manuiasca bani. "Sotii s-au considerat insultati de faptul ca nevestele lor capata bani, iar mullahii au decretat ca a lua bani de la Grameen Bank e impotriva religiei. Noi le-am spus ca, in istoria Islamului, femeile au fost luptatori si oameni de afaceri - uitati-va la prima sotie a Profetului!", comenteaza acum Muhammad Yunus.

Pe de alta parte, voga actuala a microfinantarii e legata de impactul ei asupra institutiilor care ofera acum microcredite, in speta asupra bancilor comerciale, chiar daca institutiile guvernamentale sau organizatiile non-profit au fost pionierele in domeniu. Anul trecut, The Economist scria ca pentru o serie de banci din tarile in curs de dezvoltare, microcreditarea s-a dovedit sansa relansarii financiare, dand exemplul bancii indoneziene BRI, o fosta institutie de credit rural, care in 1984 a fost transformata in banca pentru saraci, incepand sa dea posibilitatea clientilor sa-si deschida depozite fara limita minima. Rezultatul a fost peste asteptari, iar la nivelul lui 2005, BRI avea 30 de milioane de conturi de economii. Studiile economistilor arata ca saracii sunt puternic motivati sa-si constituie conturi de economii sau sa incheie asigurari, iar atunci cand au posibilitatea sa ia credite, sunt la fel de atrasi de ele ca si cetatenii cu venituri medii sau mari.

Astfel incat in joc au intrat si grupuri financiare importante, de talia Citigroup, Deutsche Bank, Commerzbank, HSBC, ING sau ABN Amro. Chiar la inceputul lui octombrie, Citigroup a anuntat un program de credite in valoare de 100 de milioane de dolari pentru 132 de institutii de microfinantare din 39 de tari. Deutsche Bank este creatorul si administratorul Global Commercial Microfinance Consortium, un fond de investitii cu active de 75 de milioane de dolari destinat finantarii institutiilor de microcreditare din diverse tari ale lumii, avand printre investitori institutii financiare ca Merrill Lynch sau Munich Re. Toamna trecuta, imediat dupa infiintare, fondul avea deja plasamente de 30 de milioane de dolari in institutii de microcreditare din Peru, Kosovo, Nicaragua, Azerbaidjan, India sau Columbia. Intrarea pe piata microfinantarii a unor grupuri financiare cunoscute, sustin analistii, a fost de natura sa creasca in timp credibilitatea, transparenta si disciplina contabila a institutiilor locale de microcreditare.

Astfel se explica de ce acestea izbutesc sa se capitalizeze nu numai de la institutii internationale, din donatii private si din rambursarea imprumuturilor acordate de ele, ci si de pe piata de capital. Grameen Foundation USA impreuna cu doua fonduri de investitii au lansat in 2004 o emisiune de obligatiuni de 40 de milioane de dolari pe sapte ani, pentru sustinerea microfinantarilor din noua tari, prima de acest fel din lume. Drew Tulchin, responsabil de programele Grameen Foundation USA pentru piata de capital, aprecia la acea data ca din totalul finantarilor pentru institutiile de microcreditare, circa 20% provin din sursa comerciala, nu caritabila, iar proportia va creste odata cu piata microcreditarii, estimata la 2,5 miliarde de dolari la nivelul aceluiasi an 2004.

"Atata vreme cat institutiile de microcreditare raman marginale pe piata finantarilor si nu devin afaceri profitabile, nu vor putea ajunge la acea masa critica pentru a schimba realmente situatia saraciei in lume", sustine Asad Mahmood, directorul Community Development Group, companie infiintata de Deutsche Bank pentru a administra primul fond de investitii al bancii germane creat special pentru acest segment in 1998 - Deutsche Bank Microcredit Development Fund (MDF). Deocamdata, cert e ca lumea financiara recunoaste microfinantarea ca o clasa distincta de active: in mai anul acesta, Gray Ghost Microfinance Fund din SUA impreuna cu Gates Foundation (fundatia caritabila a lui Bill Gates de la Microsoft) si Omidyar Network (fundatia altui miliardar din IT - Pierre Omidyar, initiatorul eBay) au lansat MicroRate, un standard pentru ratingul institutiilor si al fondurilor de microfinantare. Cat despre Omidyar Network, aceasta a decis sa sustina numai companii comerciale de microfinantare, nu si institutii non-profit, anume ca sa-si demonstreze increderea in viitorul microcreditarii ca afacere.

Partea proasta a faptului ca microfinantarea a ajuns o idee la moda consta, previzibil, in tendinta de supraestimare a virtutilor ei. Criticii au remarcat ca exista foarte putine studii de impact al microfinantarii, inclusiv din cauza dificultatii de a cuantifica modul cum un microcredit a ajutat fiecare familie beneficiara sau cat de eficient a fost in raport cu resursele angajate de institutia care l-a acordat. Mai apoi, daca microcreditul este rambursat la timp, daca ajuta cativa intreprinzatori, iar altora le imbunatateste un pic viata, dovedeste oare aceasta o reducere a saraciei mondiale? Caci a vinde orez sau scaune de bambus, a ramane intr-o activitate care asigura doar subzistenta unei familii, nu-i un business in adevaratul sens al cuvantului si nu are capacitatea sa ridice economia unei tari sarace. In fine, microcreditul nu-i singura forma de finantare la care au acces cei ce altfel nu se califica pentru un imprumut bancar clasic: in lumea a treia exista sisteme informale de credit, asociatii de credit sau pur si simplu rude care lucreaza in orasele bogate ori in strainatate si trimit bani acasa.

Mai mult inca, tocmai aceia care ar putea folosi cu succes un microcredit pentru o afacere in sensul propriu al cuvantului, adica cei ce au deja un mic capital de pornire, nu mai sunt eligibili, pentru ca biblia microcreditarii spune ca solicitantul trebuie sa fie foarte sarac. Prin urmare, ar trebui sa vedem in premierea lui Muhammad Yunus un efect nu numai al ideii ca pacea in lume depinde direct de reducerea saraciei in lume, ci si al ideii ca reducerea saraciei depinde direct de existenta microcreditelor. Faptul ca Yunus a castigat Nobelul in fata lui Bono si Bob Geldof, adepti ai combaterii saraciei prin donatii si stergerea datoriei externe a tarilor din lumea a treia, dovedeste ca paradigma gandirii economice s-a schimbat in cercurile liderilor G8. Cu alte cuvinte, zece dolari dati cu imprumut unei satence care vrea sa vanda fructe la piata par sa conteze mai mult decat gesturile zgomotoase si stralucitoare ale unor vedete, de genul spectacolelor Live8. Cu cat sunt mai eficienti insa cei zece dolari de la Grameen decat cele 50 de miliarde de dolari pe an pana in 2010 pe care liderii occidentali s-au angajat sa-i ofere Africii, inclusiv dupa staruintele unor Bono si Geldof? Muhammad Yunus zice ca in 2030 o sa expuna saracia mondiala la muzeu. Vom vedea atunci daca si cine o sa aiba ocazia sa taie panglica.