Cred ca in straturile superioare ale atmosferei, deasupra Bucurestiului, mai pluteste inca cenusa artificiilor lansate de Anul Nou, si iata ca, asa cum ne-a anuntat presedintele in dimineata zilei de 1 ianuarie, gasim in fiecare zi cate ceva care sa ne surprinda.

Si nu avem nici o sansa sa ne plictisim. Ne adie pe la nari scandaluri cu duhoare de mercaptan si cu izuri de cercuri de interese, ne minunam de secretele si de eficienta financiara a matusilor, ne uitam cum merg anchetele pana in panzele albe, de vin ditamai directorii din BNR si de la banci comerciale sa discute cu procurorii Parchetului Inaltei Curti de Casatie si Justitie; alti procurori ar putea sa capete misiunea vietii lor, in sensul ca ar putea fi trimisi spre tinuturi mai reci si mai neprimitoare pentru a afla ce si cum cu contractele de gaze si cu preturile si cu negocierile. Sa le tinem pumnii, pentru ca vor avea nevoie: in materie de contracte comerciale e mai greu cu "ce si cum" si e si mai greu de aflat "cine si cat si de ce".

Totul ar fi frumos spre pasionant, subiectele sunt grase si laptoase, numai bune de muls, si marturisesc ca as sta toata ziua in fata televizorului pentru a urmari sosirile, plecarile, declaratiile, replicile si contrareplicile, asa, ca la un meci de fotbal, cu o berica si cu ceva saratele.

Nici nu mai incap discutiile despre alte subiecte. Cine sa se mai intrebe si sa analizeze faptul ca productia industriala merge tot mai slab (sa nu-mi reprosati aici "..de ce n-o faceti voi?...", pentru ca am tot facut-o, iar analizele ziaristilor nu vindeca ce strica altii) si pe cine sa mai impresioneze estimarile care anunta un record al investitiilor straine in Romania, in acest an, peste sase miliarde de euro.

Nu ne mai lasa nici spectacolul politic, nici goana dupa audienta televizionistica si nici inima parca nu ne mai trage ca altadata. In cazul meu, ultimul motiv se aplica cu atat mai abitir, pentru ca suntem in ianuarie, iar prima luna a anului are o incarcatura cenusie aparte, am si scris un editorial, anul trecut, despre asta.

Anul acesta o sa ma multumesc sa citez o poezie scrisa de Ioan Es. Pop, pe care l-am descoperit, cu surprindere, marcat atat de colaborarea cu Ziarul Financiar, cat si de spectacolul cotidianului. Iata:

"am si eu o afacere pe lumea asta:
ma dau specialist in nenoroc.
am inchiriat un spatiu la subsol,
pe langa cimitirul armenesc,
unde concurenta e acerba.

pot zice ca-s si eu patron de-acuma.
si stiu prea bine cu cine lucrez:
de n-ar exista acesti marunti oameni tristi,
pana la urma niste neispraviti cu totii,
lumea ar pieri in doua zile.

si-apoi, sa fiu cinstit, la firma asta a mea,
nu lucram ca sa facem oamenii fericiti,
ci doar cel mult sa-i usuram
de prea multa nefericire,
sa aducem nefericirea,
aproape de fericire,
sa usuram binele de prea bine
si raul de prea rau.

ca cererea la noi e inca zero
iar partenerul de afara ne da tepe,
asta inca nu se cheama faliment.
vor veni in curand parteneri seriosi,
despre care ziarul financiar
se va grabi sa scrie pe pagina-ntai,
si vor cumpara nefericire pe bani grei,

la ora asta avem mai multa decat
cehia si ungaria la un loc,
ardealu-i al nostru, ce mai,
suntem poate singurii
care mai pot exporta
nefericire pura ca heroina -
a occidentalilor e contrafacuta de mult.
mare paguba ca romania
nu stie vinde ce are mai bun.
iar o sa ne-o ia altii inainte,
pentru ca norocul nu vine de doua ori.

si-atunci or sa schimbe guvernul,
crezand ca acolo e buba".

Ce ar mai fi de spus? Nu prea multe, si promit ca o sa il salut pe Ioan Es.Pop si mai respectuos, de-acum inainte, cand o sa-l intalnesc. Totusi ma vad obligat sa mai adaug cate ceva, pentru politicienii care, din pura intamplare, ar citi acest text, ar rezista pana in acest punct si nu s-ar dumiri care este rostul sau: m-am folosit de scriitura poetului pentru a le aduce aminte de ceea ce ar trebui sa fie principala lor preocupare: romanii. O tara de multumire pentru acestia.

Oricum s-ar traduce asta: electrocasnice, dobanzi, salarii, salam, vacante, doua, trei sau patru roti modeste, cativa pereti, o privire mai limpede, o sanatate mai buna, ceva stabilitate. Cu restul pana la atingerea starii de fericire stiu oamenii sa se descurce si singuri, putem fi invinovatiti de orice, dar de lipsa capacitatii de a ne descurca si de a ne adapta nu. E misto cand vezi pe scena politica cum se infige grupul de la Cluj, cum grupurile de la Bucuresti se incaiera si isi invinetesc figurile sau cum grupul de la Bacau se vede tot mai scos din carti. 

E trist ca existenta unei femei, Tamara Cernasov, poate afacerista de geniu, dar poate femeie nevinovata, este transformata in balci, si asta dupa moartea sa. Dar spectacolul, sau mai bine zis un anumit gen de spectacol, plictiseste repede, ba poate isca sentimente negative - specialistii din televiziuni o pot confirma.
Si atunci putem amenda circul, si putem imprumuta o alta vorba de la Ioan Es. Pop: "‘S un om norocos. Castig tot ce pierd".