Staţi cuminţi şi-o să treacă

Autor: Crenguta Nicolae Postat la 01 iulie 2013 353 afişări

Guvernatorul Mugur Isărescu se întreba zilele trecute dacă am intrat deja sau nu într-o perioadă post-criză, pe ce se bazează estimările că până în 2022 va fi tot criză şi în fond cum se defineşte criza, ştiind că de eventualele răspunsuri ar depinde posibilitatea unei viziuni pe termen lung pentru România.

Staţi cuminţi şi-o să treacă

Intrebările guvernatorului îndemnau uşurel la o deconstrucţie a ideii de criză, şi pentru România, şi pentru lumea capitalistă. Pentru aceasta din urmă, sfârşitul ciclului postbelic, cu renunţarea la sistemul Bretton Woods în 1971, a fost confundat cu o criză a dolarului, când de fapt epoca de glorie a dolarului abia începea - ceea ce ar însemna că şi criza actuală ar putea să fie de fapt tot un fel de iluzie optică. Pentru noi a fost criză înainte de 1989, ca penurie economică şi ca destructurare de sistem politic, iar tranziţia începută în 1990 a fost percepută ca un drum înfundat, astfel încât a generat oboseală şi descurajare, deşi n-a fost şi nu e decât o „criză de creştere„, cum spune Isărescu.

Desigur că între o iluzie optică a pesimiştilor care nu pot sări dincolo de momentul prezent şi un drum cu adevărat înfundat e o diferenţă prea mare ca să poată duce la vreo definiţie a crizei sau la o viziune pe termen lung pentru o ţară sau un continent. Aşa încât ar fi instructiv să inventăm un indicator de criză mai durabil decât atacurile de panică numite îndeobşte „percepţia pieţelor„ şi mai relevant decât statisticile macro: să-i zicem raportul dintre intenţia de a cumpăra timp şi intenţia de a câştiga timp.

Exemplul cel mai clar e în istoria noastră, fiindcă e şi cel mai brutal: înainte de 1989 voiam să cumpărăm timp, să-l omorâm cumva până când vor veni americanii, revoluţiile de catifea ale vecinilor, o minune, căderea lui Ceauşescu, căderea Cortinei de Fier. Timpul trece, leafa merge; românii - popor vegetal, care trăiesc pe sub istorie, ferindu-se în grup de ea sau sustrăgându-i-se prin fuga din ţară etc. Din 1990 ne-a cuprins dorinţa de construcţie, de reintrare în istorie, de recuperare a decalajului faţă de Vest, de a câştiga timp. Dorinţa era vie şi în 2003 cu NATO, şi în 2007 cu UE, şi mai apoi cu aderarea la zona euro; e vie şi acum, chiar dacă pentru tot mai mulţi tinde să fie înlocuită de graba de a câştiga timp pe cont propriu emigrând.

Dincolo de graniţe, raportul între Est şi Vest e văzut tot în termeni de timp - „integrarea cu două viteze„, pentru cei ce se mişcă mai repede (Polonia, Cehia) şi cei care se mişcă mai încet. Dar, într-adevăr, atâta vreme cât intenţia de a câştiga timp încă predomină, avem doar o criză de creştere.

Lehman Brothers, Grecia şi recesiunea din Europa au adus însă în Vest tendinţa inversă: intenţia de a câştiga timp (ce altceva înseamnă procurarea de marfă pe credit, tranzacţiile bursiere high frequency, unificarea bruscă a Europei prin monedă, ideea că bursele şi economia pot creşte la infinit sau că am ajuns la sfârşitul istoriei?) a fost înlocuită cu atitudinea de fereală generală, cu intenţia de a cumpăra timp „până trece criza„.

Rezerva Federală a SUA, Banca Angliei, BCE au început să cumpere literalmente timp, punând la lucru tiparniţa de bani cu gândul că o vor opri când economia îşi revine, statele au cumpărat timp naţionalizând băncile „până îşi revin„, zona euro a cumpărat timp cu pachetele de salvare pentru Grecia sau Irlanda „până îşi revin„, politicienii fac proiecte pe hârtie până trec alegerile, cu ideea că dacă oamenii stau cuminţi, dacă tinerii şomeri cărora le trece tinereţea ignoră realitatea şi eventual mai fac o şcoală ca să mai omoare timpul sau emigrează ca să câştige timp pe cont propriu, lucrurile or să se rezolve în cele din urmă.

Mulţi guru ai pieţelor financiare (singurele care acum câştigă timp, sub formă de bani şi active ieftine) explică întârzierea „trecerii crizei„ prin faptul că firmele se feresc să angajeze, să investească, băncile se feresc să dea credite, iar statele şi consumatorii trebuie să amâne cheltuielile până când îşi redresează bugetele. Numai că toată lumea a rămas captivă în intenţia de a cumpăra timp: prognozele curente spun că orice încercare a băncilor centrale de a opri tiparniţa vitală ar arunca pieţele în sevraj violent, banii ar fugi din toate zonele unde riscul de investiţii nu e zero (cum e România, eufemistic zis), iar orice intenţie a ţărilor bogate de a opri cumpărarea de timp pentru cele sărace ar prăbuşi construcţia europeană.

Evident, nu-i trece nimănui prin cap să echivaleze această fereală sofisticată de istorie cu fereala noastră elementară dinainte de 1989; doar când şi când mai apar acuzaţii filozofice (liderii actuali ai lumii nu ştiu să mai facă istorie) ori cheful de soluţii magice (un război, o catastrofă, o revoltă globală). Dar soluţia, pe moment, e aceeaşi ca a noastră: să aşteptăm şi să supravieţuim, că până la urmă tot o să treacă. O viziune pe termen lung? Dar ea există deja în natură şi o ştim de la Keynes: pe termen lung (post-criză adică) toţi o să fim morţi.

Urmărește Business Magazin

/opinii/stati-cuminti-si-o-sa-treaca-11056672
11056672
comments powered by Disqus

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.