In 1702 ajunge la Paris un tânăr din Valenciennes, cu o cutie de culori în desagă şi cu speranţa de a fi primit în atelierul unui pictor pentru a-şi face ucenicia. Ajunge pe podul Notre Dame la un "producător" de tablouri şi obiecte de cult. Tânărul zugrăveşte chipuri de sfinţi cât e ziua de lungă, o îndeletnicire care-i ţine de foame, dar care nu-l ajută să evolueze. Seara se refugiază în lumea satelor flamande: cântăreţi, dansatori, saltimbanci şi meseriaşi umili.

Ucenicul are şansa de a fi descoperit de pictorul Claude Gillot, care îl scoate din închisoarea sfinţilor şi îl duce în atelierul său, unde sta să răsară o lume nouă, plină de voie bună. În atelier îşi dau întâlnire pergole aerate, volute şi ghirlande, dansatori, panglici de mătase, păstori şi păstoriţe, flori ce se revarsă din coşuri şi vaze. Un stil decorativ plin de voie bună, o lume cu totul nouă pentru tânărul pictor, stilul Regence din care va apărea firesc, Rococoul. Iar maestrul Gillot este responsabil pentru apariţia pe lume a lui Antoine Watteau, căci el este tânărul ucenic.

Un ucenic care va schimba rolul învăţăcelului cu cel al maestrului.

Este pasionat de teatru, la limita dintre vis şi realitate. Culori strălucitoare, Arlechini şi Columbine, chicoteală şi ştrengărie, cântec de mandolină şi ritm de castagniete, o beţie de culori şi tonuri. Visătorul Watteau îi admiră pe giganţii Rubens, Tiţian sau Giorgione, se compară cu ei şi i se pare că este jalnic. El este sărac, urâţel şi bolnav de piept. Nu-i crede pe cei ce-i spun că pictura sa are preţ, ba chiar se înfurie atunci când cineva se oferă să-i plătească un preţ corespunzător pe un tablou. Unui admirator cum este frizerul care îi aduce peruca îi dă tot ce are. Prietenii încearcă să-l ajute, căci boala îl roade încet şi este nevoit să ia pauze din ce în ce mai dese. Nu vrea pomană şi-l refuză pe un Crassus al momentului, care se oferă să-l găzduiască. Se refugiază în singurătate şi îşi impune o cumpătare nemeritată, în timp ce boala se agravează.

Între timp, pe pânzele sale domneşte fericirea, apare o lume lipsită de suferinţă, insule de fericire, a speranţelor veşnice.

L-am ales totuşi pe tristul "Pierrot", fost "Gilles", tablou expus la Luvru. Unii spun că este un autoportret al pictorului, pentru că tristeţea care răzbate din privirea personajului se potriveşte cu viaţa lipsită de bucurie a pictorului. Pierrot o va pierde mereu pe Columbina, fluşturatica care îl va prefera pe Arlechin, şi este destinat să rămână cu inima frântă. Deşi piesa nu ne spune, Pierrot, Gilles sau Watteau se vor refugia mereu în lumea lor, a speranţei.

Campania pe acest pământ a lui Antoine Watteau ia sfârşit atunci când pictorul avea numai 37 de ani. Proiectele sale, peste 400 de tablouri, cele mai multe delicate, vesele şi pline de lumină, sunt batjocorite, ba în timpul Revoluţiei Franceze terfelite de-a binelea. Abia undeva pe la 1850 fraţii Goncourt îi recunosc arta şi-l aşază la locul pe care îl merită.

Ce faci când, obosit de existenţa dusă între trei proiecte şi cinci campanii şi plin de vânătăi de la chestiile tari de care te tot loveşti prin târg, simţi că nu mai poţi? Te refugiezi într-o lume a ta. O fi folositor, o fi sănătos?

Răspunsul este la tristul Pierrot.